— Sigur că da. Vlad a intrat la facultate și a plecat să studieze, așa că odaia lui este liberă. Rămâi cât ai nevoie.
— Îți mulțumesc.
Ana și-a îmbrățișat sora.
— Și știi ceva? Cred că sunt chiar puțin fericită.
— Fericită după tot ce s-a întâmplat?
— Da. Mi-e teamă, bineînțeles. În fața mea este un viitor necunoscut. Dar, în același timp, simt o ușurare ciudată. Ca și cum cineva mi-ar fi ridicat, în sfârșit, o piatră uriașă de pe umeri.
Seara, Ana s-a așezat la biroul din fosta cameră a nepotului și și-a actualizat CV-ul.
Inginer proiectant.
Opt ani de experiență profesională.
Cunoștințe bune de limba engleză.
Când a recitit tot ce scrisese, a simțit pentru prima dată după multă vreme că se poate baza pe ea însăși.
Știa să facă multe.
Și era perfect capabilă să se întrețină singură.
În jurul orei unsprezece, telefonul a sunat. Pe ecran apărea numele lui Sorin.
— Ana, unde ai dispărut? Mama a venit deja și a adus toate actele…
— Sunt la Elena.
— Cum adică ești la Elena? Cine îmi mai pregătește mie cina?
Ana a zâmbit fără să vrea.
Asta îl preocupa cu adevărat.
Nu durerea ei.
Nu plecarea ei.
Nici măcar posibilitatea divorțului.
Îl interesa doar că nu avea cine să-i pună masa.
— Nu știu, Sorin. Roag-o pe mama ta să-ți pregătească ceva.
— Ana, încetează cu teatrul ăsta și vino imediat acasă.
— Nu mai este casa mea, i-a răspuns ea calm. Mi-ai explicat foarte clar asta în această dimineață.
— Ai înțeles greșit ce am vrut să spun.
— Atunci explică-mi ce trebuia să înțeleg. Că ar trebui să mă mut în apartamentul mamei tale ca o menajeră fără salariu? Să-i suport reproșurile în fiecare zi și să-i mulțumesc că îmi permite să stau acolo?
— Mama este o femeie bună…
— Mama ta nu mă suportă, iar tu știi foarte bine acest lucru.
Sorin a tăcut. Din fundal s-a auzit vocea Rodicăi, care îi spunea, probabil, ce să răspundă.
— Ascultă, a spus el mai încet. Hai să ne întâlnim mâine și să discutăm liniștit. Fără scandal.
— Nu mai avem nimic de discutat. Mâine mă ocup de divorț.
— Ana, de ce te grăbești?
— Opt ani nu m-am grăbit nicăieri. Acum este suficient.
A închis telefonul.
Abia atunci a observat că mâinile nu-i mai tremurau.
Dimineața următoare a început cu mirosul plăcut al clătitelor proaspete. Elena stătea lângă aragaz și fredona vesel o melodie.
— Bună dimineața, viitoare divorțată! a salutat-o ea în glumă.
— Încă nu sunt divorțată, a zâmbit Ana. Dar mă îndrept în direcția aceea.
La micul dejun, cele două femei au început să facă planuri.
Ana voia să închirieze o locuință mică, cât mai aproape de serviciu, de preferat într-o zonă centrală. Avea să se înscrie la cursuri de franceză, să înceapă din nou să facă sport și, poate, să-și ia o pisică, așa cum își dorise de mult.
— Dar copiii? a întrebat Elena cu grijă.
Ana a tăcut o vreme.
— Am înțeles ceva. În toți acești ani nu mi-am dorit doar un copil. Îmi imaginam familia mea alături de Sorin. Voiam să am un copil cu el. Poate că organismul meu a fost mai înțelept decât mine.
— Deci ai un organism foarte înțelept.
— Foarte înțelept, a zâmbit Ana. Vom vedea ce va aduce viața. Poate că voi întâlni un om bun și, alături de el, totul va fi posibil.
În clipa aceea, telefonul a sunat din nou. De data aceasta pe ecran era numele Rodicăi.
— Răspunzi? a întrebat Elena.
— Pentru ce? a spus Ana, respingând apelul. Nu am nimic să-i explic.
Soacra nu s-a dat bătută. A sunat iar și iar.
După cinci apeluri fără răspuns, a venit un mesaj:
„Ana, vino. Trebuie să vorbim normal, ca doi oameni.”
Ana a privit îndelung ecranul.
— Știi ceva? Tot mă duc, a spus ea într-un târziu. Vreau să aud ce intenționează să-mi propună.
Rodica i-a deschis aproape imediat. Părea neobișnuit de tulburată.
Ana era obișnuită să o vadă poruncitoare, categorică și absolut convinsă că numai ea avea dreptate.
În fața ei stătea însă o femeie parcă schimbată.
— Intră, i-a spus Rodica încet. Vrei un ceai?
— Nu, mulțumesc. Aș prefera să vorbim direct.
Ana a rămas în hol.
— Sorin mi-a spus că vrei să divorțezi.
— Așa este.
— Din cauza apartamentului?
Ana a privit-o atent. Se vedea că soacra chiar nu înțelegea motivul adevărat al hotărârii ei.
— Doamnă Rodica, spuneți-mi sincer: mă considerați o soție bună pentru fiul dumneavoastră?
Femeia a ezitat.
— Ei bine… da, în general.
— Atunci de ce, timp de opt ani, mi-ați transmis mereu că Sorin merită pe cineva mai bun?
— Nu am spus niciodată așa ceva!
— Ba da. Și nu o singură dată. Nu vă plăcea că am un salariu prea mic. Vă deranja felul în care arătam. Faptul că nu aveam copii devenea mereu motiv pentru alte reproșuri. Chiar ați crezut că nu observ nimic?
Rodica și-a ferit privirea.
— Eu vreau doar ca fiul meu să aibă tot ce este mai bun.
— Iar eu am fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care i le-a oferit viața, a răspuns Ana fără să ridice vocea. Doar că nici dumneavoastră, nici el nu ați înțeles asta.
— Anuța…