— Nu. Ați primit exact ceea ce v-ați dorit. Apartamentul nou va fi al dumneavoastră. Pe cel vechi, lăsat lui Sorin de bunicul său, îl puteți da în chirie. Fiul dumneavoastră va rămâne lângă dumneavoastră, sub supravegherea dumneavoastră permanentă. De acum puteți să-i căutați o altă soție. Una care să nu vă contrazică niciodată.
Ana s-a întors spre ușă.
— Stai! a strigat brusc Rodica. Dacă… dacă apartamentul nou ar fi trecut pe numele amândurora?
Ana s-a oprit.
— Poftim?
— Să fie împărțit în două. Să ai și tu o cotă, iar Sorin cealaltă.
Ana a privit-o cu atenție.
— Doamnă Rodica, îl iubiți pe fiul dumneavoastră?
— Bineînțeles! Ce întrebare este asta?
— Atunci faceți pentru el un lucru care chiar i-ar fi de folos. Spuneți-i deschis că și-a pierdut soția iubitoare fiindcă, toată viața, v-a permis să-i conduceți căsnicia.
— Dar Sorin te iubește!
Ana a clătinat încet din cap.
— Nu. Doar s-a obișnuit cu prezența mea. Iar dragostea și obișnuința sunt lucruri complet diferite.
Apoi a plecat.
De această dată nu mai avea să se întoarcă.
A trecut o lună.
Ana și-a închiriat o garsonieră cochetă într-o clădire veche, cu tavane înalte. S-a angajat la o firmă de proiectare serioasă, unde i s-a oferit un post bun și un salariu pe măsură. S-a înscris la cursurile de franceză și a început să meargă regulat la sală.
Cu fiecare zi care trecea, își recăpăta treptat încrederea în propriile puteri.
Sorin a mai încercat de câteva ori să o contacteze.
Spunea că îi este dor de ea.
Jura că își înțelesese greșelile.
Promitea că se va schimba și chiar se declara dispus să discute despre împărțirea proprietății.
Ana știa însă că adevărata schimbare nu avea să vină.
Sorin nu ar fi avut niciodată curajul să ia decizii importante împotriva voinței mamei sale.
Și, în adâncul sufletului, probabil că nici nu-și dorea acest lucru.
— Cum te descurci? o întreba Elena în mod regulat.
— Minunat, răspundea Ana.
Iar acum nu mai era o minciună.
Redescoperea bucuria lucrurilor simple.
Cafeaua băută dimineața în liniște.
Plăcerea de a citi până târziu, fără să dea explicații.
Plimbările spontane prin oraș.
Întâlnirile cu prietenii, fără să ceară nimănui voie.
Nu mai trebuia să se adapteze dispozițiilor altora, să-și justifice fiecare alegere sau să se teamă de nemulțumirea soacrei.
La aproximativ șase luni după despărțire, la o petrecere organizată de firmă, Ana l-a întâlnit pe Andrei.
Era arhitect și se mutase de curând dintr-o regiune din vestul țării. Avea o educație aleasă, era vesel, avea un umor plăcut și o privire blândă. Ana l-a remarcat imediat.
În scurt timp au început să se întâlnească.
Într-o seară, Andrei a invitat-o la cină într-un mic restaurant franțuzesc. În sala intimă cânta încet muzica, iar pe mese ardeau lumânări.
În timp ce vorbeau, bărbatul a întrebat-o pe neașteptate:
— Ana, ai copii?
— Nu, a răspuns ea sincer.
A făcut o pauză, apoi l-a întrebat:
— Ți-ai dori să fii tată?
Andrei a privit-o direct.
— Foarte mult. Tu îți dorești un copil?
— Da, a spus Ana încet. Îmi doresc foarte mult.
Pentru prima dată după mulți ani, rostise acele cuvinte fără neliniște și fără frica de a nu împlini așteptările cuiva.
Le spusese pur și simplu pentru că asta își dorea inima ei.
Un an mai târziu, Ana și Andrei s-au căsătorit.
Nu au organizat o nuntă fastuoasă. Au invitat doar rudele și prietenii cei mai apropiați.
Elena le-a fost nașă și, pe tot parcursul zilei, abia și-a putut stăpâni lacrimile de fericire.
— Acum văd, în sfârșit, un bărbat adevărat lângă tine, i-a șoptit ea surorii sale. Uită-te numai la felul în care te privește!
Ana vedea și ea.
Andrei o privea cu o asemenea tandrețe, de parcă în fața lui s-ar fi aflat cea mai prețioasă ființă de pe pământ.
În ziua nunții, Ana a primit un mesaj de la un număr necunoscut.
„Felicitări. Să fii fericită, Anușca.”
Numărul lui Sorin îl ștersese cu mult timp în urmă. Totuși, acel apelativ i-a trezit amintirea trecutului.
Așa îi spusese el în primii ani, când se cunoscuseră.
Ana a rămas câteva clipe cu ochii pe ecran. Apoi a răspuns scurt:
„Mulțumesc. Îți doresc și ție fericire.”
Nu au mai vorbit niciodată.
Un an mai târziu, s-a întâmplat ceva la care Ana aproape că încetase să mai spere.
A aflat că era însărcinată.
Stătea în baie, ținând în mâini testul cu cele două linii clare. Lacrimile de bucurie îi curgeau pe obraji, iar ea nu reușea să creadă ce vede.
Auzind-o suspinând, Andrei a intrat îngrijorat.
— Ana, ce s-a întâmplat? De ce plângi?
Ea nu i-a răspuns. Doar i-a întins testul.
Andrei a încremenit. Apoi chipul i s-a luminat de un zâmbet fericit. A ridicat-o în brațe și a început să se învârtă cu ea prin cameră, cu grijă.
— Vom fi părinți! a strigat el. Ana, vom avea un copil!
— Da! a râs ea printre lacrimi. Vom avea cu adevărat un copil!
Nașterea fiicei lor a devenit cea mai fericită zi din viața Anei.
Fetița a primit numele Sofia.
Semăna uimitor cu tatăl ei: avea părul închis la culoare, ochii cenușii și o expresie serioasă, ușor visătoare, pe chipul micuț.