Bărbatul a ridicat capul, surprins.
— Sigur că da. Într-o cafenea din centrul orașului. Dar ce legătură are asta acum?
— Atunci mi-ai spus că îți dorești cel mai mult o familie unită. O casă mare, plină de râsetele copiilor…
— Am spus. Dar viața ne-a arătat că nu toate dorințele se împlinesc.
— Viața ne-a arătat asta sau mama ta a hotărât în locul nostru?
Sorin a trântit ziarul pe masă.
— Nu o amesteca pe mama în toate! Ea ne vrea doar binele.
— Nouă? a întrebat Ana cu amărăciune. Sau numai ție?
— Ana, nu începe iar!
— Nu încep, Sorin. Eu termin, a răspuns ea liniștit. Opt ani am încercat să devin una dintre voi. Abia acum am înțeles că familia ta sunteți tu și mama ta. Pentru mine nu a existat niciodată un loc adevărat acolo.
Sorin s-a ridicat și a venit spre ea.
Pentru o clipă, în sufletul Anei s-a aprins speranța.
Poate că avea să o îmbrățișeze. Poate că urma să spună că se enervase, că vor găsi împreună o soluție și că ea era mai importantă decât orice apartament.
Dar el doar s-a întins spre masă și și-a luat cheile de la mașină.
— Trebuie să plec la serviciu. Mama vine diseară cu actele. Atunci discutăm despre proprietate.
A ieșit fără să o sărute, așa cum făcea odinioară.
Nu a îmbrățișat-o.
Nici măcar nu i-a spus obișnuitul „ne vedem diseară”.
A închis ușa în urma lui și a lăsat-o singură.
Ana a rămas în bucătăria pe care o amenajase cândva cu atâta dragoste.
Perdelele galbene, cu floricele mici, pentru care colindase magazinele o zi întreagă.
Serviciul de masă cumpărat din primii bani pe care îi strânseseră împreună după nuntă.
Magneții colorați de pe frigider, aduși din locurile în care călătoriseră cândva unul lângă celălalt.
Fiecare obiect păstrase, până în acea dimineață, câte o amintire fericită.
Acum, toate păreau lipsite de sens.
Ana și-a scos telefonul și a format numărul surorii sale.
— Elena, bună… Sunt eu. Pot să vin la tine?
— Bineînțeles! Ce s-a întâmplat? Ai o voce ciudată.
— Îți povestesc când ajung. Cred că într-o oră sunt acolo.
După ce a închis, Ana s-a dus în dormitor. A scos din dulap o geantă veche de sport și a început să pună în ea strictul necesar.
Actele.
Câteva schimburi de haine.
Fotografiile părinților.
Nu mai voia să ia nimic altceva.
Înainte să plece, s-a oprit în fața oglinzii din hol.
Avea treizeci de ani.
Era o femeie tânără, plăcută, cu studii superioare și o profesie bună.
În fața ei se deschideau încă multe drumuri.
Totuși, în clipa aceea simțea că viața ei se terminase.
Pe masa din bucătărie rămăsese ceașca de cafea pe jumătate plină, deja rece.
Nu s-a mai întors după ea.
În prag, Ana a privit pentru ultima dată înapoi. Apartamentul în care își petrecuse opt ani îi părea brusc străin, ca și cum nu locuise niciodată acolo.
— Rămas-bun, a șoptit și a tras ușa după ea.
Pe palier s-a întâlnit cu o vecină în vârstă, tanti Claudia.
— Anuța, unde pleci cu geanta? Te duci în delegație?
— Nu, tanti Claudia. Mă întorc acasă.
— Cum adică te întorci acasă? Aici nu locuiești?
Ana a zâmbit.
Pentru prima dată în acea dimineață, zâmbetul i-a fost sincer.
— Se pare că nu. Toți anii aceștia am fost doar musafiră aici.
Elena a întâmpinat-o chiar la ușă. Când i-a văzut chipul, a strâns-o imediat în brațe.
Nu a pus întrebări inutile, nu a exclamat speriată și nu i-a ținut nicio predică.
A pregătit în tăcere un ceai tare, i-a pus ceașca în față și s-a așezat lângă ea.
— Povestește-mi.
Iar Ana a povestit tot.
Despre apartamentul nou.
Despre hotărârea lui Sorin de a-l trece pe numele mamei.
Despre femeia care, timp de opt ani, nu o considerase suficient de bună pentru fiul ei.
Despre răceala bărbatului cu care își împărțise viața.
Și despre înțelegerea dureroasă că, în tot acel timp, încercase să construiască singură o familie.
Când a terminat, Elena a rămas tăcută câteva clipe.
— Știi, surioară, poate că tot ce s-a întâmplat este, până la urmă, spre binele tău.
— Spre binele meu? a întrebat Ana, derutată. Vorbești serios?
— Foarte serios. Gândește-te: de câțiva ani trăiești încordată în fiecare zi. Încerci să-i intri în voie soacrei, te temi să nu-ți superi soțul și te străduiești să corespundă viața ta unor așteptări care nici măcar nu-ți aparțin. Când ai făcut ultima dată ceva numai pentru tine?
Ana a amuțit.
Când?
Nici măcar nu-și amintea.
Ultimii ani fuseseră o succesiune nesfârșită de încercări de a mulțumi pe cineva, de a demonstra ceva și de a câștiga aprobarea altora.
— Îți mai amintești cum erai în anii de facultate? a continuat Elena. Erai veselă, curajoasă și sigură pe tine. Visai să călătorești și spuneai că vrei să înveți franceză…
— Franceză, a repetat Ana.
Apoi a izbucnit pe neașteptate în râs.
— Chiar voiam să ajung în Franța! Dar Sorin îmi spunea mereu că ar fi o prostie să arunc banii pe asemenea lucruri.
— Exact. Iar acum cine te mai poate opri?
Ana și-a terminat ceaiul și s-a apropiat de fereastră. Afară ploua în continuare, dar în casa surorii sale vremea mohorâtă nu mai părea la fel de apăsătoare.
— Elena, pot să stau la tine o vreme? Până îmi pun lucrurile în ordine, îmi găsesc ceva și închiriez o locuință?