Ana a rămas nemișcată în mijlocul bucătăriei, cu ceașca de cafea în mâini. Cuvintele soțului au lovit-o ca un duș rece și, pentru câteva clipe, nu a mai auzit decât ploaia măruntă care bătea în geam.
— Apartamentul nou îl trec pe numele mamei. Nu mai avem nimic de discutat! N-am de gând să ajung peste câțiva ani să împart proprietatea cu tine prin tribunale, a declarat Sorin, fără să-și ridice privirea din ziar.
Ana a pus cu grijă ceașca pe masă. Degetele îi tremurau atât de tare, încât se temea că porțelanul va scoate un clinchet.
— Sorin, dar noi stabiliserăm cu totul altceva…
— N-am stabilit nimic! a tăiat el scurt. Eu câștig banii, așa că eu hotărăsc pe numele cui va fi locuința.
Ana s-a așezat încet pe scaunul din fața lui. Dincolo de fereastră, ploaia rece de octombrie curgea pe sticlă în șiruri subțiri, asemenea unor lacrimi.
Ale ei încă nu veniseră.
Probabil aveau să apară mai târziu, după ce Sorin va pleca la serviciu, iar ea va rămâne singură cu gândurile sale.
— Și noi unde vom locui? a întrebat ea abia auzit.
— Cu mama. Apartamentul este mare, avem loc cu toții. Oricum, ea voia de mult să se mute de la sat în oraș.
Doamna Rodica.
Numai rostirea numelui soacrei îi făcea stomacul să se strângă.
În cei opt ani de căsnicie, femeia aceea nu învățase niciodată să-i spună pe nume. Cel mai des o numea „femeia asta” sau îi spunea fiului ei „soția ta”.
Fiecare vizită a Rodicăi se transforma într-o încercare istovitoare. De ce nu aveau copii? De ce câștiga atât de puțin? De ce nu ținea casa cum trebuia? Și, până la urmă, de ce își legase Sorin viața tocmai de o asemenea femeie?
— Dar noi voiam să ne întemeiem o familie adevărată…
— Voiam, voiam! a imitat-o el, ridicând în sfârșit ochii spre ea.
În privirea lui era o răceală pe care Ana nu o mai văzuse până atunci.
— De trei ani tot „vrem”. Și unde este rezultatul?
Inima Anei s-a strâns dureros.
Era adevărat. De trei ani își doreau un copil.
Fuseseră la medici, făcuseră investigații, analize și consultații. Specialiștii le spuseseră că niciunul dintre ei nu avea probleme serioase de sănătate.
— Poate că totul este provocat de stresul continuu, le explicaseră doctorii. Încercați să vă liniștiți, să vă odihniți mai mult și să nu vă mai consumați atât.
Dar cum să nu se consume când, la fiecare întâlnire, soacra oftă greu și lăsa să se înțeleagă faptul că Ana nu era în stare să-i ofere fiului ei un moștenitor?
— Credeam că înțelegi cât de greu îmi este…
— Înțeleg foarte bine. Numai că mama are dreptate: cât timp nu avem copii, nu are rost să trecem apartamentul pe numele amândurora. De unde să știu că mâine nu vei vrea să divorțezi?
— Și dacă tu vei fi cel care va dori să divorțeze? nu s-a mai putut abține Ana.
Sorin a ridicat nepăsător din umeri și a deschis din nou ziarul.
Gestul lui a fost mai limpede decât orice răspuns.
Ana s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Pe trotuarul ud, o femeie tânără împingea un cărucior. A traversat cu grijă, ținându-și copilul sub privire.
Ana a urmărit-o cu acea dorință veche, care o durea de fiecare dată.
Încă din adolescență visase să devină mamă.
Se vedea ținând un nou-născut la piept, cântându-i încet, privind primii pași și zâmbetele lui. Își imagina cum Sorin avea să le arate cu mândrie fotografiile copilului prietenilor și colegilor.
— Știi ceva? a spus ea, fără să se întoarcă. Poate că mama ta are dreptate.
— În ce privință?
— Poate că ar fi mai bine să divorțez acum. Cât încă nu avem copii.
În bucătărie s-a lăsat tăcerea.
Ana auzea foșnetul paginilor și ticăitul regulat al ceasului de pe perete.
Chiar al ceasului pe care Rodica li-l dăruise când se mutaseră în acel apartament.
— Fă ce crezi, a spus Sorin într-un târziu. Eu nu-mi schimb hotărârea. Locuința va fi trecută pe numele mamei.
Ana a închis ochii.
Opt ani.
Opt ani întregi încercase să construiască o familie fericită.
Alesese tapetul, căutase mobila potrivită, cumpărase veselă și transformase locuința într-un cămin. Îi călcase cămășile lui Sorin, îi gătea mâncarea preferată, pregătea ciorbe și încerca să nu ia în seamă vorbele tăioase ale soacrei.
Iar acum descoperea că, pentru ei, nu fusese niciodată cu adevărat parte din familie.
În apartamentul nou, ales deja de Sorin împreună cu mama lui, urma să aibă doar statutul unei musafire fără drepturi.
— Și dacă totuși voi rămâne însărcinată? a întrebat Ana, privind în continuare ploaia.
— Atunci vom vedea ce este de făcut.
„Vom vedea.”
De parcă ar fi discutat despre cumpărarea unui aparat electrocasnic, nu despre venirea pe lume a propriului copil.
Ana s-a întors încet.
Sorin stătea la masă, calm, convins că are dreptate și complet împăcat cu hotărârea lui.
Cu ani în urmă, exact această siguranță o atrăsese cel mai mult. Părea un om puternic și de încredere, lângă care te puteai simți protejat, ca după un zid trainic.
Acum înțelegea că un zid de piatră nu doar apără. Uneori rămâne rece, surd și imposibil de străbătut.
— Sorin, l-a chemat ea încet.
— Ce mai este?
— Îți amintești cum ne-am cunoscut?