Elena stinse aragazul înainte să distrugă și restul micului dejun, apoi se întoarse încet spre soț.
Chipul ei părea liniștit.
Numai ochii o trădau. În ei apăruse o scânteie care nu-i promitea nimic bun lui Andrei.
— Femeia ta iubită sunt eu, — rosti Elena rar și apăsat. — Sau ai uitat cum stăteai în genunchi în fața mea și mă rugai să-l păstrez pe Matei, deși știai foarte bine că un al doilea copil nu făcea parte din planurile noastre? Îți amintești ce-mi spuneai în fiecare zi? „Vreau ca femeia pe care o iubesc să-mi nască acest copil.” Nu astea erau cuvintele tale?
Andrei nu răspunse.
— Nu eu trăiesc de unsprezece ani cu toate problemele lui Vlad? Am citit și am învățat atât de multe despre diagnosticele lui, încât uneori am impresia că aș putea intra direct într-un cabinet medical. Nu eu am fost lângă tine când ai hotărât să pleci de la slujba care te adusese aproape de o cădere nervoasă? Nu eu mi-am luat aproape toate zilele libere când copiii erau bolnavi, ca tu să-ți poți construi cariera la noul loc de muncă?
Cu fiecare întrebare, glasul îi devenea mai puternic.
— Cine te-a apărat în fața tatălui tău? Nu eu îl rugam să înceteze să te umilească și să-ți minimalizeze fiecare reușită, în timp ce tu tăceai pentru că toată viața ți-a fost frică să-l contrazici? Nu eu am mai stat trei ani acasă pentru că tu ai vrut atât de mult al doilea fiu, deși vedeai deja câte puteri ne cere Vlad? Spune-mi, Andrei, ce a făcut Ioana pentru tine? Eu sunt femeia ta iubită. Eu! Nu ea!
Ultimele cuvinte îi ieșiră printre buze cu un dispreț atât de limpede, încât păreau aruncate direct în obrazul lui.
Andrei încercă să se apropie, dar Elena se mișcă în jurul mesei rotunde și se opri de cealaltă parte. Parcă avea nevoie de acel obiect între ei, oricât de neînsemnat ar fi fost.
— Elena, chiar am încercat, — spuse el atât de încet încât abia se auzea, ferindu-și privirea. — Serios. Am vrut să repar lucrurile. Am vrut să fim din nou noi doi, copiii, familia… Numai că viața noastră a devenit de mult identică în fiecare zi. Fără gust. Previzibilă. Te trezești dimineața și știi deja ce o să faci până seara. Cu Ioana e altfel. E energică, spontană, vie. Lângă ea am început din nou să simt că mă interesează viața. M-a făcut să-mi amintesc că încă sunt un bărbat tânăr.
Elena ridică ironic o sprânceană.
— Adică lângă mine ești bătrân și aproape mort?
— Nu asta am vrut să spun. Înțelegi greșit. E ca și cum… Imaginează-ți că toată viața călătorești într-un vagon de clasa a doua, iar într-o zi ajungi într-o cabină de lux. După ce simți confortul acela, e foarte greu să te întorci înapoi la clasa a doua…
Andrei tăcu brusc.
Expresia Elenei se schimbă într-o clipă. Culoarea îi dispăru din obraji, iar din ochi se stinse până și furia de mai devreme.
— Bine, — continuă el repede. — N-are rost să mai explic. Văd că fac lucrurile și mai rele. Îmi iau acum strictul necesar și plec. Nu vreau nimic din apartament. Știu că eu sunt vinovat, deci tu și băieții rămâneți aici. Și, bineînțeles, în weekend vor sta la mine. Ioana știe că am doi fii. Nu are absolut nimic împotrivă ca și ei să facă uneori parte din viața noastră.
Nemaivrând să privească fața soției, acum împietrită ca o mască, Andrei porni spre dormitor. Pe drum intră în debara și scoase un geamantan mare, cu roți.
Elena rămase lângă fereastră, privind fără să vadă nimic.
— Deci eu sunt clasa a doua… — șopti ea spre bucătăria goală. — Femeia care timp de doisprezece ani l-a sprijinit, i-a născut copiii, i-a îngrijit, i-a dus la doctor, i-a crescut, i-a liniștit, s-a ocupat de casă și a făcut din locul ăsta un cămin e un vagon de clasa a doua. Iar o femeie pe care o cunoaște de mai puțin de un an și cu care nici măcar n-a locuit vreodată a devenit luxul suprem.
— Mama! Mamăăă! — răsună din camera copiilor vocea puternică și poruncitoare a lui Matei, care tocmai se trezise. — Mama!
Elena tresări ca și cum cineva ar fi scos-o dintr-un vis.
Pe buze îi apăru o urmă de zâmbet.
În privire, însă, se instalase hotărârea.
În acel moment înțelese exact ce avea de făcut.
— Vin imediat, Matei! — strigă ea spre camera copilului și se îndreptă către dormitor, unde Andrei începuse deja să-și pună lucrurile în geamantan.
— Așteaptă, — îi spuse Elena. — Copiii s-au trezit. Chiar vrei să ieși din casă cu bagajul în mână chiar sub ochii lor?
— Poate ar fi trebuit să plec mai devreme, ca să nu vă mai chinui nici pe tine, nici pe ei, — răspunse Andrei nesigur, continuând să împăturească pulovere și cămăși.
— Eu am altă idee.
Elena închise ușa dormitorului și se apropie.
Tonul ei devenise atât de blând și de calm, încât Andrei ridică surprins capul.
— Weekendul abia a început. Hai să-l petrecem ca o familie normală. Măcar pentru copii. Îți promit că nu-ți voi reproșa nimic și nici nu te voi privi acuzator. Mâine seară ne așezăm toți patru și discutăm. Liniștit. Atunci poți să pleci în fața lor, fără să te ascunzi și fără să pari că fugi.
— Mamăăă! Tatăăă! — urlă din nou Matei.