— Elena, eu plec. Nu mai pot continua așa, — spuse Andrei într-o dimineață de sâmbătă, oprindu-se în pragul bucătăriei și privind-o pe soția lui cum pregătea micul dejun pentru întreaga familie. — Multă vreme mi-am spus că ar fi o mizerie să vă abandonez pe tine și pe băieți. Acum însă înțeleg că e și mai rău să rămân aici când inima și gândurile mele sunt lângă altă femeie.
Mâna Elenei se opri deasupra tigăii în care se rumeneau clătitele lui preferate. Umerii i se încordară. Andrei aștepta un răspuns, dar ea nu se întorcea și nu scotea niciun cuvânt. În cele câteva secunde în care el își coborâse privirea spre podea, strângându-și curajul pentru mărturisire, femeia vie și mereu în mișcare parcă fusese înlocuită de o statuie mută.
În bucătărie începu să se simtă mirosul înțepător al aluatului ars.
— Elena! — o strigă Andrei, făcând un pas spre ea.
A fost suficient ca femeia să tresară și să-și revină. Întoarse repede clătita, deja aproape neagră.
— Despre ce femeie iubită vorbești? — întrebă ea cu o liniște aproape banală.
— Știi foarte bine despre cine. Despre Ioana.
Cu șase luni în urmă, căsnicia lor de doisprezece ani trecuse deja printr-o lovitură capabilă să destrame chiar și o familie solidă.
Andrei o înșelase.
Datorită unor binevoitori rămași necunoscuți, Elena aflase că soțul ei avea de trei luni o relație cu altă femeie. Andrei nu încercase să nege. Recunoscuse legătura cu Ioana și o asigurase că totul se încheiase.
— A fost doar o aventură de vacanță, — încercase el s-o convingă cu atâta patos, încât părea actorul principal într-o melodramă. — Știi cum sunt poveștile astea. Se termină când te întorci acasă și îi vezi iar pe oamenii pe care îi iubești. Eram convins că o să uit de ea în clipa în care mă întorc. Numai că am descoperit că locuiește în același oraș. Am mai vorbit. Din obișnuință, pur și simplu. După aceea ne-am mai văzut… de vreo două ori. Atât. Dar acum chiar s-a terminat. Crede-mă!
Elena putea fi considerată severă, obosită sau prea exigentă, însă naivă nu fusese niciodată.
Învățase de mult că, atunci când cineva simte nevoia să repete mereu „crede-mă”, „te asigur” și „îți jur”, adevărul din spatele acelor cuvinte devine suspect de puțin.
Nu crezuse nicio clipă că Andrei continuase relația cu Ioana doar „din obișnuință”. Nici povestea celor două întâlniri nu i se părea convingătoare. Dar înțelesese și ceva mult mai dureros: nu-și putea strânge pur și simplu lucrurile, trânti ușa și depune actele de divorț, așa cum poate face o femeie care nu are în spate o întreagă construcție de responsabilități.
Fiul lor cel mare, Vlad, în vârstă de unsprezece ani, avea probleme serioase de sănătate încă de la naștere. Consultațiile, investigațiile, tratamentele, medicamentele și drumurile la spital căzuseră aproape în întregime pe umerii Elenei, așa cum se întâmplă adesea în familiile în care mama ajunge să fie principalul om responsabil de copil.
Cel mic, Matei, avea patru ani și fusese înzestrat cu o voință de fier și cu un talent uluitor de a obține exact ceea ce voia.
Dacă i se spunea „nu”, putea plânge și țipa ore întregi.
Singurul care reușea să-i oprească asemenea crize era Andrei.
Numai că tot Andrei contribuise serios la faptul că Matei nu recunoștea nici limite, nici autoritate. Copilul nu fusese planificat, dar Andrei fusese atât de fericit când se născuse, încât nu permitea nimănui să-l certe, să-i impună reguli sau, cu atât mai puțin, să ridice vocea la el.
Așa crescuse în casă un mic tiran.
Cât timp primea ceea ce cerea, Matei era dulce, afectuos și ascultător, aproape un îngeraș. În secunda în care auzea un refuz, adulții din jur puteau ajunge să se întrebe dacă nu cumva era nevoie de cineva priceput la exorcizări.
Elena știa perfect că un bărbat care își începuse aventura în timp ce soția lui alerga zilnic la spital cu copilul cel mare, motiv pentru care vacanța lor de familie fusese anulată, nu mai merita să fie numit soț.
Totuși, la acel moment, nu vedea o soluție care să nu distrugă și restul vieții ei.
Abia de curând reușise să revină la normal după un concediu lung petrecut acasă cu copiii. Îi fusese extrem de greu să-și recapete ritmul profesional, să-și actualizeze cunoștințele și să simtă din nou că nu era doar mamă, soție și femeia care ținea casa în picioare, ci și un specialist respectat, apreciat, ale cărui idei contau.
Nu avea de gând să renunțe încă o dată la serviciu.
Dacă ar fi rămas singură, fără sprijinul lui Andrei în creșterea băieților, cel mai probabil cariera ei ar fi dispărut din nou pe termen nedefinit.
Să muncești și, în același timp, să ai grijă de doi copii care se îmbolnăveau des nu era deloc simplu.
Mai ales când unul dintre ei părea prins, încă de la naștere, într-o criză de vârstă fără sfârșit.
Iar acum, la jumătate de an după ce Elena își înghițise umilința de dragul copiilor, al serviciului și al echilibrului familiei, Andrei venea să-i spună că oricum pleacă.
Și pentru cine?
Pentru femeia pe care acum o numea iubirea lui.