Dar el continua să tacă.
Apoi bunica Andreei a murit.
Maria fusese o femeie blândă și liniștită, care își trăise întreaga viață într-un orășel, într-un apartament cu două camere. Nu mai avea alți nepoți. Doar pe Andreea. Iar tot ce deținea îi lăsase ei prin testament.
Locuința era veche, cu tapet închis la culoare și podele care scârțâiau. Avea nevoie de renovare de mult timp, însă se afla aproape de centrul orașului. Andreea a mers la înmormântare, a rezolvat actele, a sortat lucrurile bunicii și a scos apartamentul la vânzare.
Cumpărătorul a apărut repede. Locuința s-a vândut cu două sute cincizeci de mii de lei. Banii au intrat în contul Andreei într-o zi mohorâtă de octombrie. Stătea la birou, privea cifrele din aplicația bancară și, pentru prima dată după cinci ani, simțea că poate alege o altă viață.
Nu a spus nimănui. Nici lui Radu. Cu atât mai puțin Elenei.
A început să caute apartamente. Verifica anunțuri, mergea la vizionări, compara zone și prețuri. Își dorea o locuință mică, luminoasă și curată, chiar dacă era simplă. Cel mai important era să fie a ei. Numai a ei.
După o lună, a găsit exact ceea ce căuta: o garsonieră într-un bloc nou, la marginea orașului. Avea treizeci și opt de metri pătrați, finisaje de bază, ferestre mari și luminoase și o curte liniștită. Prețul era de două sute de mii de lei.
Andreea a cumpărat-o chiar în acea zi.
A trecut actele pe numele ei, a primit cheile și s-a întors imediat să mai vadă o dată locuința. A rămas singură în camera goală, ascultând liniștea neobișnuită, și a zâmbit. Pur și simplu a zâmbit — pentru prima dată după mulți ani fără teamă, fără încordare și fără senzația că cineva va intra în orice clipă ca să-i facă o observație.
Era casa ei. Cu adevărat a ei.
Andreea intenționa să vorbească cu Radu în aceeași seară. Fără ceartă, fără reproșuri. Voia să-i explice că folosise banii moșteniți de la bunica ei, că după atâția ani era timpul să trăiască separat și că Mara, care împlinise șapte ani, avea nevoie de spațiul ei.
Elena a aflat însă totul înaintea ei.
Andreea nu a descoperit niciodată cum. Poate auzise din întâmplare o convorbire telefonică. Poate se uitase în geanta ei și găsise actele. Acum nu mai conta.
Când Andreea s-a întors de la serviciu, soacra o aștepta pregătită de confruntare.
— Trădătoareo! a urlat Elena. Te-am primit în casa mea, te-am hrănit, am avut grijă de copilul tău, iar tu așa mă răsplătești? Banii aceia trebuiau folosiți pentru familie!
— Pentru care familie anume? întrebă Andreea epuizată.
— Pentru familia noastră! Radu are nevoie de mașină! Ioana trebuie să strângă bani pentru cursuri!
— Ioana este fiica dumneavoastră mai mică, îi aminti Andreea. Are treizeci și doi de ani. Ce fel de cursuri sunt atât de urgente?
— Vrea de mult să se înscrie la niște cursuri!
— Iar Radu la ce i-ar trebui mașina, dacă nici măcar nu are permis?
— Își va lua permisul!
Andreea își închise din nou ochii. Discuția devenea absurdă.
— Doamnă Elena, erau banii mei, moșteniți de la bunica mea. Aveam dreptul legal și moral să-mi cumpăr o locuință.
— Locuință ai și aici!
— Acesta este apartamentul dumneavoastră. Nu al meu.
— Suntem rude!
— Oamenii apropiați nu obligă pe cineva să trăiască cinci ani fără siguranță și fără drepturi. Într-o casă unde nici măcar nu pot găti cina fără permisiunea dumneavoastră.
Elena își ridică teatral mâinile.
— Radu! Auzi cum vorbește soția ta cu mine?
Radu stătea lângă perete și tăcea din nou.
— Radu, spuse Andreea, uitându-se la el. Spune și tu ceva.
El își ridică încet privirea, se uită la mama lui, apoi la soția sa.
— Ei bine… mama are dreptate într-o anumită privință. Ar fi trebuit să discutăm înainte. Totuși, este o sumă mare.
— Era suma mea mare.
— Dar suntem o familie…
— Așadar, mama ta are dreptate? Andreea vorbea liniștit, însă fiecare cuvânt era tăios. Eu trebuia să vă dau banii vouă, în loc să cumpăr o casă pentru mine și fiica mea?
Radu se bâlbâi.
— Nu să ni-i dai… Doar să ne consulți.
— Pe cine? Pe tine? Pe mama ta? Pe sora ta, care vine o dată pe lună numai când are nevoie de bani?
— Andreea, te porți de parcă nu ești întreagă la minte! izbucni Elena.
— Nu. Pentru prima dată după cinci ani mă port ca un om perfect lucid. Pur și simplu am făcut ce am vrut eu, nu ce vă era vouă convenabil.
Se întoarse și intră în camera unde dormea Mara. Își trezi cu grijă fiica.
— Iubita mea, strânge-ți jucăriile. Plecăm.
— Unde? întrebă Mara somnoroasă, frecându-și ochii.
— În casa noastră nouă.
Andreea își strânse lucrurile în douăzeci de minute. Două genți: haine, documente și câteva jucării preferate ale Marei. Nu avea nevoie de nimic altceva.
Radu apăru în pragul camerei.
— Chiar pleci?
— Da. Chiar plec.
— Andreea, este o nebunie. Pentru ce faci toate astea?
Ea se opri și-l privi direct.
— Pentru că în cinci ani nu ai fost nici măcar o dată de partea mea. Nu i-ai spus mamei tale niciodată „Ajunge”. Nu m-ai apărat niciodată.
— Nu am vrut să ne certăm…
— Iar eu nu mai vreau să trăiesc într-un loc în care nu sunt respectată.