— Andreea, înțelegi măcar ce-ai făcut? — glasul Elenei tremura de furie și de jignire.
Andreea lăsă încet plasele cu cumpărături pe podeaua din hol. Soacra stătea în mijlocul coridorului, cu brațele strânse la piept și cu o expresie de parcă verdictul fusese deja dat. Puțin mai în spate, Radu, soțul Andreei și fiul Elenei, se foia neliniștit. Părea vinovat și complet pierdut.
— Ce anume am făcut, după părerea dumneavoastră? — întrebă Andreea obosită, în timp ce-și scoase haina.
— Ți-ai cumpărat un apartament! — izbucni Elena. — Și ai făcut-o pe la spatele nostru!
După felul în care vorbea, ai fi crezut că Andreea nu cumpărase o locuință, ci săvârșise o crimă îngrozitoare.
— Este apartamentul meu, spuse Andreea calm. L-am cumpărat cu banii mei.
— Ce bani ai tu? — se aprinse Elena. — Sunteți căsătoriți! Totul trebuie să fie la comun! Tu ai strâns bani în secret, iar apoi ți-ai cumpărat o garsonieră undeva la marginea orașului!
Andreea își închise ochii pentru câteva clipe. Începea din nou să o doară capul. Așa i se întâmpla aproape de fiecare dată după o discuție cu Elena.
— Doamnă Elena, am vândut apartamentul pe care l-am moștenit de la bunica mea. Erau economiile mele personale și aveam tot dreptul să hotărăsc singură ce fac cu ele.
— Dar suntem o familie! — nu renunță soacra. — Radu avea nevoie de mașină! Ioanei trebuia să-i renovăm camera! Eu trebuie să schimb frigiderul! Iar tu ai cheltuit totul numai pentru tine!
— Am cumpărat o locuință, răspunse Andreea încet. Pentru mine și pentru Mara.
Elena scoase un strigăt scurt, de parcă auzise ceva monstruos.
— Pentru tine și Mara? Atunci Radu nu mai face parte din familie?
Andreea își privi soțul. Radu stătea cu ochii în podea și tăcea. Ca de fiecare dată.
— Să răspundă el, spuse ea fără să ridice glasul. Se consideră familia mea sau nu?
Cu opt ani în urmă, Andreea Popescu se căsătorise cu Radu Ionescu. Ea avea douăzeci și șase de ani, el douăzeci și opt. Radu lucra ca manager într-o firmă comercială, iar Andreea era contabilă la o companie mică. Un an mai târziu li se născuse fiica, Mara, o fetiță veselă și vorbăreață, cu ochii tatălui ei.
În primii trei ani după nuntă, locuiseră cu chirie. Nu aveau mulți bani, însă aceea era viața lor, construită de ei. Elena venea cam o dată pe lună. Aducea plăcinte, cerceta apartamentul, făcea observații despre ordine și apoi se întorcea la locuința ei cu două camere, aflată în celălalt capăt al orașului.
Totul s-a schimbat când Radu și-a pierdut serviciul.
A fost concediat pe neașteptate: restructurare, vremuri dificile, reducere de personal — și gata. Timp de trei luni a căutat de lucru, dar ori salariul era ridicol de mic, ori condițiile păreau nesigure. Economiile se topeau rapid, iar chiria înghițea aproape jumătate din veniturile lor.
— Mutați-vă la mine, le propusese atunci Elena. De ce să aruncați banii pe chirie? Apartamentul este mare, avem loc cu toții.
Andreea se împotrivise imediat. Știa prea bine că mutarea la soacră ar fi însemnat sfârșitul intimității și al oricăror limite personale. Radu încercase însă să o convingă:
— Andreea, nu vom sta mult. Trei luni, cel mult patru. Îmi găsesc de lucru, strângem niște bani și plecăm.
Ea cedase. Pentru trei luni.
În realitate, aveau să locuiască în casa Elenei cinci ani.
După jumătate de an, Radu își găsise în sfârșit un loc de muncă. Câștiga mai puțin decât înainte, dar avea un venit stabil. Andreea continua și ea să lucreze, îi dădea soacrei bani în fiecare lună pentru mâncare și cheltuieli, iar ce-i mai rămânea încerca să pună deoparte. Visa să trăiască din nou separat, într-o casă numai a lor.
Elena însă nu avea de gând să-i lase să plece.
— De ce să vă mutați? îi întreba ea. Vă este rău aici? Eu am grijă de Mara cât sunteți la serviciu. Gătesc, spăl, vă ajut. Vă este foarte comod!
Comod îi era doar Elenei.
În apartamentul ei, soacra se simțea singura stăpână. Ea hotăra ce se mănâncă la cină, când se deschide televizorul, la ce oră trebuie culcată Mara, ce alimente se cumpără și ce cheltuieli erau, în opinia ei, inutile.
Andreea nu avea aproape niciun cuvânt de spus în acea casă. Trăia pe teritoriul altcuiva și după reguli impuse de altcineva.
— Andreea, iar ai îmbrăcat-o greșit pe Mara! O să răcească!
— De ce ai cumpărat mezelurile astea? Ți-am spus să iei doar ce este la reducere!
— Nu-i mai citi înainte de culcare. După aceea adoarme foarte greu!
Radu prefera să tacă. De fiecare dată când Andreea deschidea vorba despre plecare, el evita răspunsul:
— Mai stăm puțin la mama. Unde ne grăbim? Îi este greu singură.
— Iar mie crezi că îmi este ușor? îl întreba Andreea.
— Mai rabdă puțin. Este mama mea.
Și Andreea răbda. Un an. Al doilea. Al treilea. Al patrulea. Al cincilea. Muncea, îi dădea soacrei o parte însemnată din salariu, își creștea fiica și înghițea observații despre felul în care gătea, despre hainele pe care le purta, despre cum o educa pe Mara și chiar despre felul în care vorbea cu propriul copil.
Aștepta mereu ca, într-o zi, Radu să spună singur: „Ajunge. Ne mutăm.”