Aproape că am uitat mesajul.
Apoi privirea mi-a coborât spre ceasul de la încheietura lui.
„Noaptea trecută a fost perfectă.”
Cuvintele acelea păreau să se fi așezat la masă între noi, ca un musafir nevăzut a cărui prezență amândoi ne străduiam să o ignorăm.
După micul dejun, Andrei și-a clătit farfuria, și-a luat geanta pentru laptop și s-a îndreptat spre garaj.
S-a oprit însă lângă ușă.
S-a întors către mine. În ochii lui a apărut o ezitare, ca și cum voia să mai spună ceva.
În loc de asta, doar mi-a zâmbit.
— Te iubesc.
— Și eu te iubesc.
Ușa garajului s-a ridicat cu un huruit puternic. Un minut mai târziu, SUV-ul lui argintiu dispăruse la capătul străzii.
Am rămas mult timp lângă fereastra bucătăriei, privind după el.
Dacă îl întrebam seara despre mesaj, poate că avea să-mi spună adevărul.
Iar dacă mințea…
Poate că nu aveam să aflu niciodată.
Am luat geanta după încă un minut. Când am încuiat ușa în urma mea, încă nu știam dacă îmi urmăream soțul sau dacă încercam să ajung din urmă prima îndoială apărută în cei nouă ani ai căsniciei noastre.
Cel mai înțelept ar fi fost să rămân acasă.
Totuși, am pornit mașina și am ieșit în stradă, păstrând suficientă distanță cât SUV-ul lui Andrei să se piardă în traficul de dimineață.
La început, totul s-a desfășurat exact cum ar fi trebuit.
Se îndrepta spre centrul orașului.
Spre biroul lui.
Am aproape râs de mine.
Poate că mesajul nici măcar nu fusese destinat lui.
Poate că lăsasem patru cuvinte să distrugă nouă ani de încredere deplină.
Îmi inventasem deja o explicație pe care probabil nu aveam s-o rostesc niciodată, când semnalizarea dreaptă a mașinii lui a început să clipească.
A virat pe rampa de ieșire către vechea stradă comercială.
Biroul lui era în direcția opusă.
Am continuat să-l urmăresc.
Drumul trecea prin partea veche a orașului, unde micile magazine de familie reușiseră să supraviețuiască și după apariția marilor centre comerciale.
Andrei a încetinit în apropierea unei florării.
Am oprit pe partea cealaltă a străzii.
A intrat.
Secundele au început să se târască.
Încercam să mă conving că trebuia să existe o explicație rezonabilă.
Flori pentru aniversarea noastră.
Un cadou pentru un client.
Poate cineva ajunsese la spital.
Când a ieșit, ținea în mână un singur trandafir alb.
Nu un buchet.
Doar o floare.
A așezat-o cu grijă pe scaunul din dreapta și a pornit din nou.
Un trandafir alb părea, într-un fel, mult prea personal.
M-am urât pentru că mintea mea începuse deja să umple golurile cu scenarii.
Următoarea oprire mi-a adâncit și mai mult suspiciunile.
La două străzi distanță se afla un mic atelier de croitorie. Andrei intrase cu mâinile goale și ieșise cu o husă bleumarin pentru haine.
A atârnat-o cu grijă pe bancheta din spate.
O floare.
Haine proaspăt călcate.
Încă o seară târzie.
Mesajul.
Am strâns volanul atât de tare, încât degetele au început să mă doară.
— Oprește-te, mi-am șoptit. Încă nu știi nimic.
Dar îndoiala are o putere aparte.
De îndată ce se strecoară în minte, începe să rescrie trecutul.
Orice întâlnire târzie pare brusc suspectă.
Orice zâmbet absent capătă un înțeles diferit.
Mi-am amintit de o sâmbătă dimineața când Andrei plecase devreme de acasă.
De un mesaj pe care îl citise zâmbind.
De vinerea în care venise fredonând o melodie pe care nu o recunoșteam.
Până atunci, niciuna dintre aceste întâmplări nu mi se păruse ciudată.
Acum se potriveau într-o imagine pe care nu voiam s-o privesc.
După încă un sfert de oră, Andrei a intrat în parcarea unui centru comunitar.
Am clipit, nedumerită.
Nu era un hotel.
Nu era un restaurant.
Nici măcar o clădire de birouri.
Pe un panou de la intrare scria:
SEARĂ DE DANS PENTRU ÎNCEPĂTORI
Dans?
Aproape că am zâmbit.
Andrei nu știa să danseze.
La nunta noastră îmi călcase picioarele de atâtea ori, încât domnișoara de onoare glumise că, pentru aniversarea următoare, avea să-mi cumpere pantofi cu bot metalic.
A parcat în fața clădirii, a luat husa cu haine și trandafirul alb, apoi a dispărut pe o ușă laterală.
Am așteptat un minut.
Apoi încă unul.
Ar fi trebuit să plec.
În schimb, am coborât din mașină.
Dintr-o fereastră întredeschisă se auzea muzică. O melodie lentă și blândă, cântată la pian.
Am urmat sunetul pe un coridor gol până când am găsit o fereastră îngustă ce dădea spre sala de dans.
Și am încremenit.
Andrei stătea în mijlocul încăperii.
O femeie îi ținea o mână pe umăr, iar cu cealaltă îi conducea palma.
Se mișcau pe podeaua lucioasă într-un singur ritm.
Unu. Doi. Trei.
Femeia i-a zâmbit, iar Andrei i-a răspuns cu același zâmbet.
Apoi ea s-a oprit, i-a îndreptat gulerul cămășii și a râs de ceva ce spusese el.
În mine, ceva s-a prăbușit.
Muzica s-a oprit.
Femeia și-a lăsat mâinile în jos.
— Nu, a spus ea zâmbind. Iese mult mai bine, dar încă ești puțin în afara ritmului.
Și-a întins din nou brațele către Andrei.
El a dat din cap.
— Mai încercăm o dată.
De câte ori făcuseră asta?
Câte dintre serile lui „lungi la serviciu” se petrecuseră, de fapt, în acea sală?
Am făcut un pas înapoi.