Soțul meu nu-și uitase niciodată ceasul Apple Watch. De aceea, când dispozitivul a vibrat pe blatul din bucătărie, iar pe ecran a apărut mesajul „Noaptea trecută a fost perfectă”, am rămas cu privirea lipită de el. Cu câteva clipe înainte, Andrei îmi spusese că întârzie la serviciu. Nu i-am mărturisit că văzusem notificarea, însă, imediat ce a plecat de acasă, am ieșit în liniște după el.
Până în acea zi de joi, aș fi spus oricui, fără să ezit, că Andrei era omul în care puteai avea cel mai ușor încredere.
Nu pentru că ar fi fost fără cusur.
Nici pe departe.
Andrei era, pur și simplu, genul de om pentru care sinceritatea venea la fel de firesc ca respirația.
Încărca mașina de spălat vase ca și cum participa la un concurs profesionist. Eu nu-mi aminteam niciodată în ce sertar țineam bateriile. Iar el continua să susțină că orice drum mai scurt trebuia să includă, în mod obligatoriu, cel puțin un ocol complet absurd.
Dar niciodată nu se ascundea după jumătăți de adevăr.
Dacă telefonul îi suna în timp ce tundea iarba, Andrei striga prin fereastra deschisă:
— Poți să vezi cine mă caută?
Când luam masa cu prietenii, își lăsa telefonul pe masă fără să pară câtuși de puțin preocupat de el.
Nu discutaserăm niciodată despre parole, pentru că nu avuseserăm vreun motiv să purtăm o asemenea conversație.
— Poți să vezi cine mă caută?
Cu câteva luni înainte, una dintre colegele mele recunoscuse că îi verificase pe ascuns mesajele soțului.
— Bănuielile mă măcinau pe dinăuntru, spusese ea.
O altă femeie aprobase din cap, cu o expresie înțelegătoare.
— Cred că, mai devreme sau mai târziu, toată lumea verifică.
Eu râsesem.
— Eu nu verific.
Amândouă se uitaseră la mine.
— Niciodată?
Clătinasem din cap.
— Nu am avut niciun motiv.
În aceeași seară, în timp ce împătuream hainele curate, i-am povestit lui Andrei despre discuție.
A zâmbit, fără să-și ridice ochii din teancul de prosoape.
— Mai bine m-ai întreba direct decât să stai trează toată noaptea, chinuită de necunoscut.
Nu fusese o declarație solemnă și nici o promisiune romantică.
Doar o propoziție simplă, rostită într-o seară obișnuită din viața noastră de familie.
Joi dimineața a început cu cafea, bacon prăjit și zgomotul aparatului de ras electric al lui Andrei, care se auzea de la etaj.
I-am pregătit pachetul pentru serviciu, în timp ce îmi făceam în minte lista pentru ziua respectivă.
Trebuia să cumpăr alimente.
Apoi să trec pe la librărie.
Și încă nu comandasem cadoul aniversar pe care îl căutam de câteva săptămâni.
M-am întins după bolul cu fructe ca să iau o banană. Lângă vază se afla ceasul lui Andrei, conectat la încărcător.
M-am încruntat.
Nu-l uitase niciodată.
Am ridicat ceasul și m-am pregătit să i-l duc sus.
Atunci ecranul s-a luminat brusc.
O notificare.
„Noaptea trecută a fost perfectă.”
Nu apărea niciun nume de expeditor.
Doar acele câteva cuvinte.
„Noaptea trecută a fost perfectă.”
Am privit mesajul până când ecranul s-a întunecat. Apoi a reapărut cadranul obișnuit.
Am atins sticla. Notificarea dispăruse.
La etaj s-a deschis ușa băii.
Am așezat repede ceasul exact în locul în care fusese și m-am întors spre aragaz chiar când baconul a început să sfârâie mai tare.
Câteva secunde mai târziu, Andrei a intrat în bucătărie, potrivindu-și cravata.
Mesajul dispăruse.
— Bună dimineața, șoricelul meu.
— Bună, i-am răspuns.
M-a sărutat pe frunte, și-a luat ceasul și și-a prins brățara la încheietură fără să se uite măcar la ecran.
— Miroase incredibil.
— Asta spui în fiecare joi, Andrei.
— Pentru că în fiecare joi faci bacon, iubito.
A zâmbit larg și a luat o felie direct din tigaie.
În mod normal, i-aș fi dat imediat peste mână.
De data aceasta însă, doar l-am privit.
În fața mea se afla același bărbat pe care îl sărutasem înainte de culcare, cu doar câteva ore în urmă.
Același bărbat care mă sunase în seara precedentă, puțin după ora șase.
— Cred că o să ajung mai târziu decât am plănuit, îmi spusese.
— Este totul în regulă?
— Avem un proiect pe care vrem să-l terminăm până vineri.
— Îți păstrez cina caldă.
— Îți promit că recuperez în weekend.
Se întorsese acasă după ora zece.
Mâncase lasagna încălzită, se plânsese de ședințele interminabile, iar în timp ce ne uitam la televizor îmi masase umerii. Adormisem sprijinită de el.
Nu fusese nimic suspect.
Nici măcar o clipă.
Până în dimineața aceea.
Ne-am mutat la masă cu micul dejun. La televizor, știrile locale vorbeau monoton despre aglomerația din trafic.
După ce mâncase jumătate din ouăle jumări, Andrei își verificase calendarul.
— Probabil că întâlnirea de azi va fi amânată din nou.
Am ridicat privirea. A observat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Ai privirea aceea.
— Care privire? am întrebat, încruntându-mă.
— De parcă te gândești la prea multe lucruri deodată.
Am încercat să zâmbesc.
— Doar n-am dormit bine.
Expresia lui s-a îmblânzit imediat.
— Urăsc când ți se întâmplă asta.
S-a întins peste masă și mi-a strâns mâna.
— În seara asta aduc eu cina.
Pentru o secundă, aproape că a funcționat.