— Ieri am trecut mașina pe numele meu. Radu mi-a cerut asta, a spus soacra mea și și-a pus geanta chiar peste foaia de pastă de zahăr întinsă pe masă.
Stratul roz, la care lucrasem aproape jumătate de oră, s-a mototolit imediat sub fundul greu al genții, transformându-se într-o cută murdară. Am privit pasta distrusă și am numărat încet până la trei, ca să-mi păstrez vocea calmă.
— Despre ce mașină vorbiți, doamnă Elena?
— Despre cea gri. A voastră. Cea pe care a cumpărat-o Radu anul trecut.
Și-a desfăcut paltonul, s-a așezat pe un scaun și a cercetat bucătăria cu aerul cuiva care se gândește ce ar mai putea muta după bunul plac. Din cameră se auzea vocea Marei, fiica mea, care își citea cu glas tare tema pentru școală.
— Adică ieri, cât timp eu eram plecată la o comandă, voi doi ați semnat actele și nici măcar nu v-ați gândit să-mi spuneți?
— În fața cui ar trebui să dăm noi socoteală? Eu am pus patru sute de mii în mașina aceea. Mi-am vândut garajul și i-am dat fiului meu toți banii, până la ultimul leu. Am tot dreptul ca acum documentele să fie pe numele meu.
— Iar restul de opt sute de mii de unde au venit?
— Din familie.
— Din familie, am repetat eu. Trei sute cincizeci de mii din suma asta au fost câștigați de mine din torturi. Un an întreg fără weekenduri libere, nopți petrecute în bucătărie, arsuri de caramel pe braț. Și nimeni nu s-a obosit să mă întrebe?
Soacra a luat de pe farfurioară o bucată de blat, a gustat-o și și-a aranjat eșarfa de la gât.
— Nu face o tragedie din nimic. Cheile au rămas în hol, exact unde erau.
— Și dacă mâine hotărâți să vindeți mașina?
— Ce prostii vorbești?
A răspuns atât de repede, încât mi-a devenit clar că întrebarea nu o luase prin surprindere.
Din hol a apărut Radu, îmbrăcat în pantaloni de lucru, cu telefonul în mână. După expresia lui se vedea că auzise tot și așteptase pur și simplu ca mama lui să vorbească în locul lui.
— Radu, e adevărat?
— Da, e adevărat, a răspuns el fără să se așeze. Mama a pus banii, așa se simte mai liniștită. În plus, asigurarea iese mai ieftin pe numele ei. Are vechime și n-a avut niciun accident.
— Deci, în acte, mașina aparține acum unei persoane care a plătit doar o treime din valoarea ei?
— Mama nu ne este străină.
A scos din buzunar o foaie împăturită în patru și a pus-o pe masă, lângă pasta de zahăr stricată. Era contractul de vânzare-cumpărare. Un formular simplu, două semnături și o dată de cu două zile înainte. În partea de jos apărea suma pentru care sedanul nostru vechi de un an își schimbase, chipurile, proprietarul. Cu banii aceia, în ziua de azi, abia ai fi găsit o motocicletă veche.
— Pentru vânzarea unei mașini nu este nevoie de notar, m-am interesat special, a adăugat Radu. Totul este legal.
— Legal, am încuviințat eu. Dar, omenește vorbind, cum se numește?
El a luat contractul fără să mai spună nimic, l-a băgat în buzunar și s-a dus să se schimbe.
Seara am coborât în curte cu cheile în mână.
Sedanul era parcat lângă bordură. Curat, spălat de curând și, dintr-odată, complet străin. Am deschis torpedoul, am scos actele și m-am așezat la volan fără să pornesc motorul.
Certificatul de înmatriculare era nou. Hârtia încă mirosea a imprimantă. La rubrica „proprietar” apărea numele soacrei mele. Alături era polița de asigurare, abia emisă. Aveau dreptul să conducă doi oameni: Radu și fratele lui mai mic, Andrei.
Numele meu nu apărea nicăieri.
Timp de trei ani am dus cutii cu torturi pe bancheta din spate, prin tot orașul. Puneam sub ele un covoraș antiderapant, înjuram denivelările din apropierea școlii și luam fiecare curbă aproape cu viteza întâi.
Acum devenisem un pasager pe care, dacă voiau, nici măcar nu trebuiau să-l mai ia.
Ușa s-a deschis și Radu s-a așezat lângă mine.
— Ce faci aici, pe întuneric?
— Încerc să înțeleg cine mai sunt eu pentru mașina asta.
A tăcut mult timp, apoi și-a trecut palma peste bord.
— Când mama a vândut garajul, acolo mai era și lada cu uneltele tatei. A scos-o singură, nu m-a lăsat să o ajut. A stat apoi la poartă și mi-a spus că de la tata nu mai rămăsese nimic.
Vocea lui Radu nu era aspră, ci obosită. Tatăl lui murise cu patru ani în urmă, iar de atunci soțul meu vorbea foarte rar despre el.
— Știu. Și îmi pare sincer rău pentru mama ta. Hai să procedăm corect. Îi dăm înapoi cei patru sute de mii. O sută pot să-i dau imediat, am pus bani deoparte după comenzile din toamnă. Apoi îi returnăm câte douăzeci de mii în fiecare lună. Facem o declarație la notar, ca să fie liniștită. Iar mașina o treci din nou pe numele tău.
— Mai târziu.
— Ce înseamnă „mai târziu”?
— Nu acum, Alina. Mama se va supăra.
În clipa aceea, telefonul lui a început să vibreze. Radu a răspuns și, fără vreun motiv, a activat difuzorul.
— Radu, sâmbătă iau eu mașina pentru câteva zile, s-a auzit vocea soacrei. Trebuie să transport canapeaua lui Andrei. Stau cu chirie și nu au pe ce dormi.
— Sigur, mamă.
Nici măcar nu s-a uitat la mine.
Canapeaua a fost transportată în trei ore.
Dar mașina nu s-a întors nici sâmbătă, nici duminică.