Târziu, înainte să merg la culcare, am intrat în bucătărie să-mi iau un pahar cu apă. Chiar din prag am observat că toate vasele fuseseră spălate, șterse cu grijă și așezate ordonat lângă chiuvetă.
— Dumneavoastră ați… spălat vasele? am întrebat uimită, privind spre Radu dincolo de colțul holului.
A ridicat din umeri.
— Mi s-a părut cel mai mic lucru pe care îl puteam face ca să vă mulțumesc.
Am zâmbit din inimă. Gestul lui mă emoționase mai mult decât voiam să recunosc.
— Mulțumesc.
— Cu plăcere.
— Noapte bună, Radu.
Ziua următoare a trecut incredibil de repede. Mai rămăsese doar o zi până la weekendul în familie, iar noi aveam încă multe de pus la punct.
Mai întâi am mers la un salon de frizerie. Radu a stat liniștit pe scaun și a lăsat-o pe frizeriță să lucreze fără să protesteze o singură dată. Îl priveam fascinată cum părul lui lung și neîngrijit se transforma treptat într-o tunsoare elegantă și ordonată.
— E un sentiment ciudat, a murmurat, studiindu-se în oglindă.
— Ciudat în sens bun sau în sens rău? l-am tachinat cu un zâmbet.
Pe buzele lui a apărut un surâs amuzat.
— Cu siguranță în sens bun.
Când am plecat apoi să cumpărăm haine noi, schimbarea aproape că s-a desăvârșit. Fiecare articol pe care îl proba îl făcea să pară altcineva. Bărbatul pe care îl găsisem cu două zile înainte pe banca din parc dispărea încet, iar în locul lui se contura un domn îngrijit, sigur pe sine și surprinzător de elegant.
Masa festivă a familiei a început neașteptat de liniștit. Părinții mei l-au primit pe Radu cu brațele deschise. Tata era prietenos, ca întotdeauna, iar mama îmi arunca din când în când priviri pline de satisfacție. Se vedea cât de mândră era că, în sfârșit, venisem cu un „logodnic”. Pentru prima dată după multă vreme, se abținuse de la toate întrebările obișnuite despre viața mea personală.
Radu își juca rolul impecabil. Era politicos, atent și, ori de câte ori vorbea, părea firesc de fermecător. Treptat, m-am liniștit și am început să cred că planul meu nebunesc avea să reușească.
— Radu, nu-i așa? i-a spus mama zâmbind. Chipul dumneavoastră îmi pare cunoscut. Nu ne-am mai întâlnit undeva? Poate v-am văzut la televizor?
A râs ușor, de parcă ar fi fost doar o glumă nevinovată.
Radu a clătinat politicos din cap.
— Nu cred. Probabil am unul dintre acele chipuri care li se par oamenilor cunoscute.
Tata a râs amuzat.
— Dacă ați fost la televizor, înseamnă că trebuie să încep să mă uit cu mai multă atenție.
Mama însă nu s-a lăsat convinsă.
— Spuneți-mi, Radu… cu ce vă ocupați înainte să o cunoașteți pe Andreea? Ați avut o afacere, nu-i așa?
Radu a tăcut pentru o clipă. A privit-o pe mama ceva mai mult decât ar fi fost firesc, apoi a răspuns.
— Da… am avut o afacere.
Glasul lui era calm, dar în el se strecurase ceva greu de definit.
— Numai că, în urmă cu aproape cinci ani, totul s-a schimbat.
Inima a început să-mi bată cu putere.
Stai puțin… asta nu făcea deloc parte din înțelegerea noastră.
I-am aruncat repede o privire de avertizare, sperând să priceapă, dar el a continuat.
— A avut loc un accident. Un accident de mașină. După aceea, viața mea s-a întors cu totul pe dos.
Nu stabiliserăm nimic din toate acestea.
— Un accident de mașină? a repetat mama aproape în șoaptă.
În aceeași clipă, căldura din încăpere parcă s-a evaporat.
— Este… foarte nefericit.
Tata s-a uitat nedumerit la ea.
— Doina, te simți bine?
Mama nici măcar nu părea să-l audă.
— Nu toată lumea scapă dintr-un asemenea accident fără urmări… nu-i așa? a rostit rece.
Radu nu a clipit. Și-a ridicat paharul cu calm și a sorbit încet din vin.
Mama îl privea acum cu o ură pe care nu se mai obosea să o ascundă.
— Acesta nu este bărbatul de care ai nevoie, Andreea, a spus tăios, deși vocea îi tremura de furie.
Am rămas împietrită.
Tata a deschis larg ochii. Furculița i s-a oprit la jumătatea drumului spre gură.
Radu și-a așezat liniștit paharul pe masă.
— Vă rog să mă scuzați, a spus încet. Am nevoie să ies puțin la aer.
De îndată ce ușa s-a închis în urma lui, m-am întors spre mama.
— Ce a însemnat asta? Nu ți-a făcut nimic!
Mama a tras adânc aer în piept.
— Este ceva ce trebuie să afli, Andreea. Acum cinci ani am avut un accident de mașină.
Vocea i s-a coborât atât de mult, încât părea că se teme să nu fie auzită de altcineva.
— Era târziu, noaptea, în afara orașului. Nu se afla nimeni prin apropiere. Bărbatul pe care l-am lovit atunci… era Radu.
Am simțit că inima mi se oprește.
— Ce?
— Radu al tău, a spus ea printre dinți, fusese sub influența alcoolului în noaptea aceea. Am insistat să fie testat, dar a refuzat. Nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat cu adevărat, iar eu am ales până la urmă să nu duc cazul în instanță. Dar trebuie să înțelegi ceva, Andreea…
S-a oprit pentru o clipă și m-a privit drept în ochi.
— Este periculos. Un asemenea om nu merită încredere.
Radu? Beat? Imaginea aceasta nu se potrivea deloc cu bărbatul pe care îl cunoscusem în ultimele zile.
Tăcerea dintre noi devenise aproape insuportabilă.
În cele din urmă, am rupt-o.