— Trebuie să vorbesc cu el.
Radu stătea sprijinit de gard și privea în tăcere spre noaptea întunecată. La prima vedere părea calm, dar în ochii lui exista o durere pe care nu reușea să o ascundă.
— Radu, l-am strigat încet.
A rămas tăcut câteva clipe, de parcă ar fi cântărit cu grijă fiecare cuvânt pe care ar fi putut să-l rostească.
Apoi și-a strecurat mâna în buzunarul paltonului și a scos un inel mic și simplu.
— Sunteți prima femeie, de la moartea soției mele, lângă care am simțit din nou că aș putea avea încredere să spun ceva despre mine. Inelul acesta a fost al ei. Vă mulțumesc pentru cina de astăzi, Andreea. Mi-ați oferit mult mai mult decât cred că meritam.
Mi-a așezat inelul în palmă, a înclinat ușor capul și s-a întors încet să plece.
— Așteptați… am șoptit.
Dar glasul meu s-a pierdut în frigul nopții înainte să ajungă până la el.
Am mai rămas câteva clipe pe loc, privind fără cuvinte inelul din palmă. Când m-am întors în casă, mama mă aștepta deja.
— Nu mi-ai spus tot adevărul, nu-i așa? am întrebat direct.
A oftat adânc.
— Nu… nu ți l-am spus. În noaptea aceea conduceam mult prea repede. Mi-a fost frică, Andreea. O frică îngrozitoare.
Am privit-o în ochi.
— Merită să-l caut?
Expresia ei mi-a dat răspunsul înainte să apuce să vorbească.
Da.
Numai că, după părerea ei, era probabil deja prea târziu.
Nu reușeam să nu mă gândesc la Radu. Povestea lui, accidentul tragic și povara pe care o purtase în tăcere ani la rând mă urmăreau pretutindeni.
În cele din urmă, am hotărât să fac ceva ce altădată nici nu mi-ar fi trecut prin minte.
Am trimis un anunț la ziarul local. Era scurt, simplu și complet sincer.
„Radu Ionescu, dacă citiți acest mesaj, vă rog să veniți la restaurantul unde am luat ultima dată cina împreună. Vă voi aștepta acolo în fiecare seară. Andreea.”
Mă simțeam puțin ridicol. Nu aveam nicio idee dacă avea să vadă anunțul, dacă mai era în oraș sau dacă și-ar fi dorit vreodată să mă întâlnească din nou.
Totuși, trebuia să încerc.
Între noi rămăseseră prea multe cuvinte nerostite.
Chiar a doua zi am ajuns la restaurant cu mult mai devreme decât era nevoie. Minutele treceau chinuitor de încet, iar cu fiecare clipă îndoiala creștea.
Poate că nu văzuse deloc mesajul.
Poate că îl văzuse… și alesese să nu vină.
Tocmai când eram gata să renunț la ultima fărâmă de speranță, ușa s-a deschis.
Radu a intrat în restaurant.
Și-a plimbat privirea prin încăpere până când m-a găsit. În colțul gurii i-a apărut un zâmbet discret, apoi s-a îndreptat încet spre masa mea.
— Am văzut anunțul, a spus după ce s-a așezat în fața mea.
Câteva secunde ne-am privit fără să spunem nimic.
Apoi am reușit, în sfârșit, să vorbesc.
— Am atât de multe să vă spun. Am aflat adevărul despre trecutul dumneavoastră… despre accident. Mama a recunoscut în cele din urmă că a avut partea ei de vină. Și nu numai atât… v-a luat și banii.
Radu și-a coborât privirea în tăcere.
— Nu am vrut niciodată să învinovățesc pe nimeni. Când a murit soția mea… am simțit că nimic nu mai are importanță.
Pentru o vreme am tăcut amândoi și am lăsat cuvintele lui să rămână între noi.
— Îmi pare nespus de rău, am șoptit.
Radu m-a privit cu un zâmbet blând.
— Nu trebuie să vă cereți iertare. Nu a fost vina dumneavoastră.
— Știu, am spus dând din cap. Și totuși, vreau să fac tot ce pot ca măcar o parte din rău să fie îndreptată. Mama regretă ceea ce a făcut. Vă va da înapoi tot ce v-a luat atunci.
Am rămas acolo și am vorbit ore întregi.
De data aceasta nu ne mai prefăceam.
Nu mai era un joc, nici un rol și nici o minciună convenită între doi străini.
Era adevărul.
Iar când m-am întors acasă târziu în noapte, am înțeles ceva ce nu mai putea fi negat.
Mă îndrăgostisem de Radu.
Și cel mai frumos era că și el simțea același lucru pentru mine.
Ce părere aveți despre această poveste? Spuneți-ne ce credeți și nu uitați să o împărtășiți cu prietenii. Poate că tocmai lor le va aduce puțină speranță, inspirație sau o clipă mai luminoasă.