— Pur și simplu știu că va fi băiat, a spus ea încet.
N-am insistat.
La fel cum n-am insistat nici asupra altor amănunte mărunte cărora, pe atunci, nu le-am acordat destulă atenție.
La petrecerea organizată înainte de naștere, Cătălin a ieșit pe hol ca să răspundă la telefon.
Mă îndreptam spre baie când am trecut pe lângă el și am auzit, fără să vreau, o parte din conversație.
Vorbea încet, dar vocea îi era încordată și plină de neliniște.
— …dacă rezultatele nu ies așa cum trebuie, pierdem absolut totul. Ai înțeles? Totul.
M-am oprit.
Pierdem totul.
Cuvintele acelea mi-au rămas în minte, deși pe atunci nu le puteam lega de nimic.
În aceeași clipă s-a întors.
Privirile ni s-au întâlnit.
Spaima de pe fața lui s-a transformat atât de repede într-un zâmbet degajat, încât aproape m-am convins că îmi imaginasem totul.
— Niște probleme cu asigurarea, a spus nepăsător.
Am dat din cap.
Nici prin minte nu mi-a trecut că, între timp, devenisem doar o piesă într-un joc mult mai mare și mult mai periculos decât eram în stare să bănuiesc.
Trei săptămâni mai târziu, mi s-a rupt apa.
După paisprezece ore de travaliu istovitor, am auzit în sfârșit sunetul pe care îl așteptasem luni întregi.
Primul plânset al copilului.
Într-o clipă, durerea, oboseala și teama s-au retras undeva departe.
Asistenta mi-a așezat pe piept o fetiță mică, încă fierbinte și umedă de la naștere.
— Aveți un bebeluș sănătos și minunat.
I-am numărat degetele de la mâini și de la picioare.
Era perfectă.
Avea obrajii mici, pumnii strânși și o expresie serioasă, de parcă sosirea ei pe lume fusese o chestiune importantă pe care trebuia să o înțeleagă.
— Sorina va înnebuni de fericire când te va vedea, i-am șoptit.
Și aveam dreptate.
Doar că nu în felul în care îmi imaginasem.
Fetița era într-adevăr desăvârșită.
După câteva minute, ușa salonului s-a deschis.
Sorina a intrat prima, aproape alergând.
Cătălin era chiar în spatele ei.
Îmi imaginasem momentul acela de sute de ori în ultimele luni.
Văzusem în minte lacrimile lor de fericire, mâinile întinse spre copil și îmbrățișarea prin care aveam să simțim că toate sacrificiile meritaseră.
Le-am zâmbit.
— Veniți să vă cunoașteți fiica.
S-au oprit amândoi atât de brusc, de parcă s-ar fi izbit de un perete nevăzut.
— Ai spus… fiica? a întrebat Cătălin, iar fața i s-a albit într-o clipă.
Am încuviințat, nedumerită.
— Da. Fiica voastră.
Zâmbetul Sorinei a dispărut atât de repede, încât m-a trecut un fior.
Cătălin a clătinat capul de mai multe ori.
— Nu… Nu se poate. Asta nu este bine.
Mi-am strâns instinctiv fetița mai aproape de piept.
— Ce vreți să spuneți? Ce se întâmplă?
Sorina nu s-a mișcat.
Privea fix copilul din brațele mele.
Nu era uimire pe chipul ei.
Nu era emoție.
Era ceva rece, aproape ostil.
Apoi, cu un glas aproape lipsit de viață, a rostit fraza care avea să-mi schimbe existența:
— Nu acesta este copilul pe care l-am vrut.
Am rămas cu ochii ațintiți asupra ei.
— Cum adică? Ce este în neregulă?
Una dintre asistente a ieșit tăcută din salon.
Eu am rămas întinsă pe pat, ținând copilul lipit de mine.
— Puteți să-mi explicați odată ce vreți să spuneți? am întrebat.
Sorina m-a privit cu o furie pe care nu o mai văzusem niciodată la ea.
— Ni s-a promis cu totul altceva, a izbucnit. Nu vrem copilul acesta!
Cătălin a aprobat din cap.
— A fost comisă o greșeală uriașă, Adriana. O greșeală foarte gravă.
Mă uitam la ei fără să înțeleg.
— Vă rog… poate să-mi spună cineva, în sfârșit, ce se petrece aici?
Sorina și-a trecut mâna prin păr, iritată.
— Ni s-a spus clar că va fi băiat!
Cătălin a inspirat adânc.
— Aveam nevoie de un băiat.
Atunci încă nu știam că obsesia lor pentru un moștenitor de sex masculin nu avea nimic de-a face cu un vis de familie sau cu o simplă preferință.
Încercau cu disperare să ascundă ceva mult mai mare.
Sorina a început să se plimbe nervos prin cameră.
— Dăm clinica în judecată, a spus printre dinți. Ne-au garantat că va fi băiat. Copilul acesta, a adăugat arătând cu degetul spre fetița din brațele mele, este greșeala lor. Eșecul lor.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în mine.
Pentru prima dată m-am înfuriat cu adevărat.
— Greșeală? am repetat, nevenindu-mi să cred. Ascultați-mă bine. Nu știu ce se întâmplă, dar nu mai accept să vorbiți despre acest copil ca și cum nu ar fi o ființă vie.
Sorina a dat să răspundă, însă am oprit-o.
— Cum aș putea să înțeleg, când voi nu faceți decât să repetați că bebelușul pe care m-ați rugat luni întregi să-l port nu este cel pe care îl doreați? Vorbiți despre ea de parcă la restaurant vi s-ar fi adus o comandă greșită.
Fetița s-a mișcat în brațele mele și a început să plângă puternic.
Am lipit-o de mine, am mângâiat-o ușor pe spate și am încercat să o liniștesc.
Trupul ei firav s-a cuibărit instinctiv la pieptul meu.
În acel moment am luat hotărârea.
— Nu vă voi lăsa să plecați cu ea.
Sorina și Cătălin s-au privit în tăcere.
Pentru o fracțiune de secundă mi s-a părut că pe fețele lor se citea… ușurare.
Cătălin a ridicat din umeri.
— Bine. Oricum nu o vrem.