Sorina a izbucnit în plâns.
— Nu vreau să o mai văd niciodată. A distrus totul.
Cătălin a prins-o de cot și a condus-o încet spre ușă.
— V-am spus limpede că nu v-o dau.
Sorina s-a întors încă o dată.
Mă așteptam să văd în ochii ei măcar o urmă din sora alături de care crescusem.
Măcar o scânteie de durere.
Măcar o fărâmă de instinct matern.
N-am văzut nimic.
Ușa s-a închis încet în urma lor.
În salon s-a lăsat o tăcere deplină.
Nu era o tăcere liniștită.
Era un gol.
Apoi asistenta care stătuse tot timpul într-un colț a înjurat în șoaptă.
— Lucrez de opt ani la maternitate, a murmurat. Dar nu am mai văzut niciodată niște părinți refuzând un nou-născut sănătos.
Cuvintele ei au zdrobit definitiv ceva în mine.
Nici douăzeci de minute mai târziu, în salon a venit asistenta socială a spitalului.
O însoțea medicul pediatru care o examinase pe fetiță după naștere.
S-au așezat lângă pat și au început să-mi pună întrebări liniștite, cu grijă.
Au vrut să știe ce înțelegere avuseserăm, ce documente semnaserăm, ce spuseseră Sorina și Cătălin înainte de naștere și dacă mai manifestaseră vreodată o asemenea atitudine.
Au notat fiecare răspuns.
Apoi le-au cerut Sorinei și lui Cătălin să se întoarcă la spital.
Au refuzat.
Fără nicio explicație.
În cele din urmă, asistenta socială a închis dosarul, m-a privit drept în ochi și a spus:
— Orice s-ar întâmpla de acum înainte, copilul acesta nu poate părăsi spitalul până când cineva nu își asumă răspunderea legală pentru el.
Sorina și Cătălin nu și-au schimbat hotărârea.
N-au venit.
N-au sunat.
N-au arătat nici cel mai mic interes.
Mi-am coborât privirea spre chipul mic lipit de pieptul meu.
Dormea liniștită.
De parcă nu ar fi știut că propriii părinți tocmai o lepădaseră.
Am tras aer adânc în piept.
— Atunci eu voi fi persoana care răspunde pentru ea.
Asistenta socială a încuviințat încet.
— Vă vom ajuta.
Următoarele două zile s-au transformat într-un carusel nesfârșit de formulare, declarații, semnături și documente despre a căror existență nici nu știusem.
Fiecare pagină completată ridica alte întrebări.
Fiecare răspuns deschidea o nouă problemă.
Și totuși, în sinea mea știam că luasem deja singura decizie corectă.
Cine avea, din punct de vedere legal, dreptul de a lua copilul acasă?
Puteau părinții pentru care fusese purtat pur și simplu să plece și să se prefacă apoi că nimic nu se întâmplase?
Iar eu aveam voie să păstrez copilul pe care promisesem cândva că îl voi încredința altcuiva?
Juristul spitalului repeta mereu același lucru:
— Înainte ca cineva să semneze ceva definitiv, trebuie să aflăm de ce au renunțat la ea.
Aveam nevoie de același răspuns.
Nu numai pentru acte.
Aveam nevoie să înțeleg cum ajunsese sora mea, femeia cu care împărțisem copilăria, să privească un copil sănătos și să îl numească greșeală.
Imediat ce am fost externată, am urcat în mașină și am mers direct la casa Sorinei.
Trebuia să aud adevărul.
Cătălin mi-a deschis ușa.
Când m-a văzut cu bebelușul în brațe, a încremenit.
Privirea i-a coborât asupra fetiței și i s-a întunecat pe loc.
— Nu trebuia să o aduci aici.
L-am privit drept în ochi.
— Nu mi-ați lăsat prea multe variante. Ați abandonat-o la spital. Pe ea și, odată cu ea, și pe mine.
Sorina a apărut în spatele lui.
Nu arăta ca o femeie care tocmai își pierduse copilul.
Pe fața ei nu era nicio urmă de tristețe.
Nicio lacrimă.
Doar neliniște.
— Intră, a șuierat. Până nu te văd vecinii.
Am pășit în hol.
— Vreau adevărul, am spus ferm. Motivul real. Nu zvonurile care circulă prin spital.
Sorina și Cătălin au schimbat o privire pe care o recunoșteam din copilărie.
Așa se uitau mereu unul la celălalt când se pregăteau să ascundă ceva.
Sau să mintă.
— Adriana… lucrurile sunt mai complicate decât crezi, a început Sorina.
Am clătinat capul.
— Atunci fă-le simple. Spune-mi de ce v-ați abandonat propria fiică.
Cătălin a oftat greu.
— Pentru că totul s-a schimbat.
S-a oprit o clipă.
Apoi a rostit cuvintele care mi-au înghețat sângele.
— Aveam nevoie de un băiat, Adriana. Averea lăsată de bunicul meu poate ajunge numai la un moștenitor de sex masculin din linia noastră directă.
În cameră s-a făcut liniște.
Am strâns fetița mai aproape de mine.
— Vrei să-mi spui, am șoptit, că toate lacrimile acelea… cei doi ani în care m-ați rugat să port copilul… au fost doar pentru bani?
Cătălin s-a întors fără să răspundă.
Și-a turnat un pahar de whisky, de parcă purtam o discuție de afaceri, nu una despre copilul pe care îl lăsase în urmă cu câteva zile.
— Bunicul meu a pus cu ani în urmă o avere într-un fond succesoral, a spus pe un ton rece. Sunt douăsprezece milioane de lei. Banii pot fi primiți doar de un moștenitor băiat, născut din linia mea de sânge.
Sorina nu și-a plecat privirea nici măcar o clipă.
— Am plătit clinica o sumă uriașă ca să ne asigure că va fi băiat, a spus. Copilul acesta nu ne recuperează nici măcar o parte din ceea ce am investit.
M-am uitat la sora mea.
Și am avut senzația că în fața mea se afla o străină.