Iar în anumite locuri puteau însemna despărțire.
Un ultim rămas-bun.
Gândul mi-a răsunat atât de limpede în minte, încât m-am îndepărtat de masă.
— Termină, mi-am șoptit.
Dar neliniștea intrase deja în cameră.
Am luat telefonul și l-am sunat pe Radu.
A sunat o dată.
Apoi încă o dată.
După aceea a intrat mesageria vocală.
M-am încruntat. În timpul deplasărilor de serviciu era deseori ocupat, însă răspundea atunci când putea. Iar dacă nu putea, mă suna de obicei înapoi destul de repede.
I-am trimis un mesaj.
„Tu mi-ai trimis florile?”
Am așteptat cu privirea lipită de ecran.
Nimic.
A trecut un minut.
Apoi cinci.
Apoi zece.
Nu mi-a răspuns.
Am sunat din nou.
Tot nimic.
Din acel moment, trandafirii nu mi s-au mai părut frumoși. Erau prea strălucitori. Prea calculați. Prea prezenți în cameră, ca și cum ar fi ocupat tot spațiul.
Am început să mă plimb încet în jurul mesei, privind buchetul din toate unghiurile. Poate exageram. Poate Radu era într-o ședință. Poate florarul îl convinsese să aleagă galbenul. Poate o sută de trandafiri făceau parte dintr-un aranjament pregătit dinainte.
Totuși, degetele îmi deveniseră reci.
Atunci am observat ceva ciudat.
Florile nu fuseseră așezate la întâmplare.
Mai mulți trandafiri din mijloc erau poziționați diferit.
De parcă cineva îi pusese acolo în mod intenționat.
M-am aplecat.
Florile de la exterior erau bogate, desfăcute și îndreptate spre afară, formând un cerc aproape perfect. Însă în centru, câteva tulpini erau mai joase, iar florile lor se înclinau ușor spre interior. Nu atât de mult încât să observi imediat. Dar suficient cât să-mi atragă atenția.
Din curiozitate, am început să număr.
Zece rânduri a câte zece.
Am numărat o dată, apoi încă o dată, atingând ușor fiecare boboc.
Zece rânduri a câte zece.
Dar un rând nu era complet galben.
Unul dintre trandafiri avea un mic semn roșu, ascuns aproape în centru, sub o petală.
La început am crezut că era o greșeală.
Poate o lovitură. Poate urmă de culoare transferată de la o altă floare. Cu vârful degetului, am ridicat cu grijă petala.
Punctul roșu era mic.
Dar fusese făcut intenționat.
Mi s-a tăiat respirația.
Apoi am găsit un al doilea.
Și un al treilea.
Erau exact trei.
Trei trandafiri marcați.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am uitat de telefoanele fără răspuns. Am uitat de lumina care cădea peste masă și de cana rămasă lângă chiuvetă. Pentru câteva secunde, n-am mai auzit decât propria respirație.
Trei trandafiri marcați.
Semnul acela îl mai văzusem.
Cu mulți ani în urmă.
Ceva vechi și nedorit s-a mișcat în memoria mea, asemenea unui lucru ascuns mult timp sub podea, care începe dintr-odată să iasă la suprafață.
Îmi tremurau mâinile.
— Nu, am spus cu voce tare, însă glasul mi-a ieșit slab.
Am apucat din nou telefonul. De data aceasta nu l-am sunat pe Radu.
Am sunat la poliție.
Dispecera m-a întrebat cum mă numesc, unde locuiesc și ce se întâmplase. Am încercat să explic fără să par isterică.
— Mi-a fost livrat un buchet, am spus, ținându-mă cu degetele de marginea mesei. O sută de trandafiri galbeni. Fără felicitare. Fără expeditor. Doar numele meu.
La celălalt capăt s-a lăsat liniștea.
— Doamnă, sunteți în pericol imediat?
— Nu știu, am răspuns sincer. Dar trei dintre trandafiri sunt marcați. Exact trei.
După ce am rostit cuvintele, mi s-a strâns gâtul.
— Cum sunt marcați?
— Cu vopsea roșie. Sunt puncte mici, ascunse sub petale.
A urmat o nouă pauză.
— Și credeți că este o amenințare?
M-am uitat iar la buchet. Cele trei semne ascunse mi se păreau acum niște răni vechi.
— Da, am spus. Cred că este.
Femeia de la telefon mi-a cerut să rămân în casă, să încui toate ușile și să nu mai ating nimic până la sosirea poliției.
Am făcut întocmai.
Am încuiat ușa de la intrare.
Apoi am verificat-o și pe cea din spate.
După aceea am rămas în mijlocul sufrageriei, privind florile care ajunseseră la noi în lipsa soțului meu, așteptând poliția și un apel de la Radu.
Dar el nu a sunat niciodată.
Partea cea mai rea a început aproximativ o oră mai târziu.
În casă se aflau deja doi polițiști în uniformă. Stăteau în sufragerie și examinau buchetul cu acea politețe atentă pe care o au oamenii când se tem că cineva s-ar putea fi speriat din cauza unei simple neînțelegeri.
Unul dintre ei, polițistul Vlad, m-a întrebat:
— Ați spus că soțul dumneavoastră vă trimite de obicei trandafiri albi?
— Da, am răspuns. Întotdeauna albi. Niciodată galbeni.
— Iar acum este plecat în delegație?
— Cel puțin asta mi-a spus.
Tânărul ofițer privi florile.
— Doamnă Andreea, înțeleg că situația e neplăcută, dar florăriile mai greșesc uneori comenzile.
Am vrut să-l cred. Chiar mi-am dorit.
Apoi, în fața casei s-a oprit o mașină închisă la culoare.
Câteva minute mai târziu, pe hol a apărut un bărbat trecut de șaptezeci de ani. Avea părul argintiu, ochii obosiți și chipul unui om care purtase prea mult timp secretele altora.
— Căpitanul Călin, s-a prezentat el.
Numele mi-a trezit ceva în memorie.
— Tatăl meu îl cunoștea pe un Călin, am spus încet.