În timp ce soțul ei era plecat, Andreea a primit un buchet impresionant, fără felicitare și fără numele celui care îl trimisese. La început, totul părea o surpriză romantică. Dar, când s-a uitat mai atent, a înțeles că acele flori nu fuseseră trimise din iubire.
Buchetul a ajuns puțin după prânz.
O sută de trandafiri galbeni.
Îmi amintesc clipa până în cele mai mici detalii. Tocmai clăteam o cană de cafea la chiuveta din bucătărie când soneria a răsunat prin casă. Sunetul m-a făcut să mă încrunt și să privesc spre hol.
Radu era plecat într-o delegație de o săptămână.
Nu era nimic neobișnuit în asta.
În cei optsprezece ani de căsnicie mă obișnuisem cu valiza lui lângă ușa dormitorului, cu telefoanele date în grabă din aeroport și cu jumătatea lui de pat rămasă nefiresc de ordonată după ce pleca.
Munca îl scotea des din oraș. Uneori lipsea două nopți, alteori o săptămână întreagă. Nu-mi plăcuse niciodată, dar înțelegeam că aceea era viața noastră. Ne adaptaserăm demult ritmului și învățaserăm să nu ne mai neliniștim din orice.
Între noi nu existau probleme vizibile.
Nu era tăcere rece.
Nu ne certam fără motiv.
Nu existau telefoane misterioase care să-mi trezească bănuieli.
Viața noastră curgea liniștit.
La patruzeci și patru de ani, nu mai credeam că o căsnicie trebuie să ardă în fiecare zi ca un foc de artificii. Uneori, iubirea însemna doar un mesaj scurt: „Am ajuns. Sunt bine”.
Alteori, însemna că Radu îmi cumpăra laptele de migdale pentru cafea înainte să plece, fiindcă știa că eu aveam să uit din nou. Uneori era doar o cină tăcută, în timpul căreia nu trebuia să umplem fiecare pauză cu vorbe.
Așa că, atunci când am deschis ușa și am văzut curierul ținând un buchet uriaș, am zâmbit instinctiv.
— Andreea? — a întrebat el, privind peste florile care aproape îi acopereau fața.
— Da, eu sunt.
— Livrare pentru dumneavoastră.
Mi-a întins buchetul, iar eu am scos un râs scurt, uluită de greutatea lui. Trandafirii erau atât de strălucitori, încât păreau aurii în lumina de pe verandă. Petalele lor erau dese, perfecte, larg deschise. Erau atât de mulți, încât, pentru câteva clipe, n-am mai văzut în fața mea decât un nor galben.
— Uau, am spus, strângând mai bine tulpinile învelite în hârtie. Cineva a decis să nu se zgârcească deloc.
Curierul mi-a zâmbit politicos.
— Să aveți o zi frumoasă.
Am coborât privirea, așteptându-mă să găsesc o felicitare ascunsă printre boboci.
Nu era nimic.
— Nu există și un bilețel? am întrebat înainte să plece.
El a verificat eticheta mică prinsă de ambalaj.
— Nu. Niciun mesaj și nicio semnătură. Doar numele dumneavoastră.
Doar numele meu.
La început, nu m-a deranjat.
Radu nu fusese niciodată genul care să scrie declarații lungi pe felicitări. Nu compunea poezii și nu-și împacheta sentimentele în fraze romantice. La una dintre aniversările noastre îmi trimisese un colier fără niciun cuvânt, iar seara mă sunase și spusese: „Am crezut că darul o să spună tot”.
Atunci îl tachinasem zile întregi.
Așa că, stând în prag cu o sută de trandafiri galbeni în brațe, am presupus că îmi trimisese o surpriză din alt oraș.
Am dus florile în casă și le-am așezat pe masa din sufragerie.
Erau uimitoare.
N-ar fi fost cinstit să neg asta. Păreau să lumineze întreaga încăpere, să verse o căldură aurie peste suprafața lustruită a mesei și să transforme casa într-un loc brusc mai viu, mai senin, aproape festiv. Am rotit încet vaza și am urmărit cum petalele prindeau razele zilei.
Pentru un minut m-am simțit cu adevărat fericită.
Apoi, ceva s-a schimbat.
La început a fost doar o senzație slabă, abia perceptibilă. O înțepătură sub coaste. Un semnal neliniștit, fără explicație, care se mișca înăuntrul meu.
Primul lucru la care m-am gândit a fost că Radu știa cât de mult îmi plac trandafirii albi.
Nu era un detaliu neînsemnat. Îi spusesem asta de nenumărate ori în anii noștri împreună. La nuntă purtasem trandafiri albi. Îmi cumpărase trandafiri albi când murise mama. La aniversarea celor cincisprezece ani de căsnicie, pe masă fuseseră tot trandafiri albi.
Trandafirii galbeni erau frumoși.
Dar nu erau ai mei.
Mi-am încrucișat brațele și am privit buchetul.
— Radu, am murmurat, cu un zâmbet amestecat cu neliniște, ce încerci să-mi spui?
Apoi mi-am amintit de număr.
Exact o sută.
Nu nouăzeci și nouă.
Nu o sută unu.
O sută.
Eticheta florăriei menționa cantitatea exactă.
Am luat-o între două degete și am citit-o din nou, de parcă cifra s-ar fi putut schimba dacă o priveam suficient de mult.
O sută de trandafiri galbeni.
Un număr rotund putea părea romantic. Generos. Gândit cu grijă, așa cum oamenii pregătesc surprize pentru aniversări sau zile de naștere. Dar ziua mea era peste câteva luni, iar aniversarea trecuse deja.
Și Radu, cu toate calitățile lui, nu era omul care să trimită din senin o sută de trandafiri fără motiv.
Era atent.
Dar nu risipitor.
Am rămas în picioare, cu ochii ațintiți asupra lor.
Trandafirii galbeni nu avuseseră niciodată un singur înțeles. Pentru unii însemnau prietenie. Pentru alții, gelozie.