Am întins mâna și am scos un ursuleț de pluș cu o fundă la gât, o felicitare pentru însănătoșire decorată cu o panglică și o cutie mică de bomboane de ciocolată.
Am întors încet una dintre pungi.
Pe partea din față era capsat un bon.
Numele magazinului mi-a strâns imediat pieptul.
Era magazinul de cadouri aflat la parterul spitalului în care fusesem internată.
Nu cutiile și nici uneltele au fost cele care m-au oprit cu adevărat.
A fost bonul acela.
M-am uitat la dată.
Fusese emis la trei zile după operația mea.
Radu fusese acolo.
Intrase în spital. Cumpărase cadourile. Și totuși nu ajunsese niciodată până la ușa salonului meu.
Am rămas în garaj, ținând în mâini ursulețul de pluș cu eticheta încă prinsă, și mi l-am imaginat. L-am văzut coborând din mașină în parcarea spitalului. Traversând holul de la intrare. Oprindu-se undeva în acea clădire, suficient de aproape de mine încât să cumpere un ursuleț, o felicitare cu panglică și o cutie de ciocolată.
Și totuși incapabil să parcurgă ultimii câțiva metri până la salonul meu.
Timp de două săptămâni fusesem convinsă că nu îi păsase suficient de mult încât să vină.
Bonul fusese tipărit la trei zile după operație.
În acel moment am început să înțeleg că adevărul putea fi aproape opusul a tot ceea ce crezusem.
Furia pe care o purtasem în mine paisprezece zile a început să se topească într-un fel pentru care nu eram pregătită.
Am așezat cu grijă ursulețul înapoi pe masa de lucru. I-am îndreptat funda și am rămas câteva secunde nemișcată.
Pe ușa din spate era lipit ultimul mesaj.
„Ieși afară. Iartă-mă că mi-a trebuit atât de mult să fiu pregătit.”
Adevărul era aproape exact opusul lucrurilor pe care mi le imaginasem.
Grădina fusese schimbată la fel de mult ca interiorul casei.
Straturile vechi fuseseră curățate și umplute cu plante noi. Poarta stricată stătea din nou dreaptă în balamale. O alee din piatră, despre care vorbeam încă din a doua vară petrecută acolo, pornea de la ușa din spate și ducea spre o construcție mică din sticlă și lemn, pe care nu o mai văzusem niciodată.
O verandă luminoasă, închisă cu pereți de sticlă.
Exact aceea.
Încăperea pe care Radu mi-o promisese încă din anul în care ne căsătoriserăm.
De fiecare dată când îi descriam spațiul pe care îl visam, o cameră plină de lumină în care să pot citi și privi grădina, mă asculta și îmi spunea că va fi minunată. Că într-o bună zi aveam să o construim împreună.
Într-o bună zi.
Pe tocul ușii, chiar la nivelul privirii mele, fusese prins un alt cartonaș.
„Așa mi-ai descris-o când aveam treizeci și unu de ani. Îmi amintesc fiecare detaliu.”
Mă ascultase de fiecare dată și îmi spusese că va fi frumoasă.
Am rămas acolo câteva momente.
Apoi am deschis ușa.
Era înăuntru.
Dormea pe un scaun pliant, cu capul lăsat pe spate. Purta aceeași cămașă de lucru, acoperită de pete uscate de vopsea.
În jurul lui erau împrăștiate planuri, facturi și dezordinea inevitabilă a unui om care muncise fără odihnă.
I-am atins umărul.
Era acolo.
Fusese acolo tot timpul.
Radu s-a smucit și s-a trezit.
Când m-a văzut, chipul i s-a luminat pentru o clipă de o ușurare atât de mare, încât aproape că m-a durut să o privesc.
A durat numai o secundă.
Apoi a observat expresia mea.
— Bia?
— Două săptămâni, am spus.
Vocea mi-a tremurat, deși îmi promisesem că voi rămâne calmă.
— Radu, au fost două săptămâni întregi.
S-a ridicat încet.
Am făcut instinctiv un pas înapoi. Nu eram încă pregătită să-l las să mă îmbrățișeze.
— Știu, a răspuns el în șoaptă.
Se trezise speriat și părea mai obosit decât îl văzusem vreodată.
— Mi-ai spus că vei fi primul om pe care îl voi vedea când mă trezesc. Ai jurat pe viața ta.
Nu a încercat să găsească o scuză.
Nu a început să se apere.
S-a așezat din nou, și-a sprijinit coatele pe genunchi și mi-a spus adevărul.
Venise la spital chiar în dimineața de după operație.
Asistenta de la recepție îi spusese că apăruseră complicații.
Apoi îmi căutase salonul.
Ajunsese până la ușă.
Privise înăuntru.
Văzuse aparatele.
Tuburile.
Monitoarele.
Chipul meu.
Și, în clipa aceea, fusese cuprins de cea mai puternică teamă pe care o simțise în cei douăzeci de ani petrecuți împreună.
Se întorsese.
Mersese înapoi spre lift.
Petrecuse două ore în parcarea acoperită a spitalului.
Apoi plecase acasă.
Dar nu reușise să intre în casă, așa că dormise în mașină, în fața porții.
Nu mai cunoscuse niciodată o asemenea frică.
În dimineața următoare revenise la spital.
Ajunsese până în holul principal.
Stătuse patruzeci de minute pe un scaun, lângă recepție.
Apoi se ridicase și se întorsese la mașină.
În ziua următoare încercase din nou.
Și în ziua de după aceea.
Și din nou.
În unele zile ajungea mai departe decât în altele.
— O dată am urcat până la secția ta, mi-a spus cu voce joasă. Din lift vedeam masa asistentelor. Am rămas acolo aproape un minut.
S-a oprit.
— După care am fugit.
Și-a îndreptat privirea spre garaj, unde rămăseseră pungile cu daruri.
— Le-am cumpărat în a treia zi. Mi-am spus că, dacă am ceva să-ți duc, poate voi reuși să intru.