Vocea i s-a frânt.
— Dar n-am reușit.
M-am uitat la mâinile lui.
Avea zgârieturi pe degete, vopsea rămasă sub unghii și pielea crăpată de la atâta muncă.
Lacrimile au început să-mi umple ochii.
— Am stat acolo aproape un minut, a repetat el.
— Știam că ceea ce fac este greșit, a continuat. În fiecare zi știam. În fiecare dimineață îmi spuneam că de data aceea voi intra.
Și-a plecat capul.
— Dar nu am putut să mă întorc în salonul acela. Nu am putut să te văd așa. Nu puteam să privesc cum suferi și să știu că nu există nimic pe lumea asta pe care să-l pot face ca să te ajut.
A ridicat ochii spre mine.
— Așa că am făcut singurul lucru pe care eram în stare să-l fac.
Ochii îi erau roșii din cauza oboselii.
— Nu puteam suporta gândul că te-ai putea întoarce acasă și că nu ar mai exista suficient timp pentru a termina lucrurile despre care vorbeam de atâția ani.
A tăcut din nou.
— De douăzeci de ani spunem „cândva”, Bia.
Vocea îi devenise abia auzită.
— Și eu nu mă puteam opri din a mă întreba: dacă acel „cândva” nu va mai veni? Dacă timpul nostru se termină chiar acum?
Știa că procedase greșit.
Stăteam în mijlocul verandei de sticlă pe care o construise în două săptămâni din teamă, iubire și din incapacitatea de a rămâne nemișcat în fața gândului că m-ar putea pierde.
Mi-am amintit de holul galben.
De desenul colțului de lectură, păstrat din 2009.
De ursulețul cu eticheta încă prinsă, rămas în garaj.
Nu dispăruse.
Nu mă abandonase.
Nu încetase nicio clipă să se gândească la mine.
Fusese doar copleșit de o frică pe care nu știa să o numească și pe care nu reușise să o înfrunte.
— Amândoi am fost îngroziți, am spus în cele din urmă. Numai că fiecare s-a temut într-un mod cu totul diferit.
Nu dispăruse.
Radu s-a uitat la mine fără să spună nimic.
M-am așezat pe scaunul din fața lui.
Dincolo de pereții de sticlă, grădina era acoperită de lumina aurie a serii, așa cum se întâmplă cu grădinile proaspăt îngrijite atunci când soarele coboară.
Mult timp nu am rostit niciun cuvânt.
Și tocmai acea tăcere a fost răspunsul de care aveam nevoie amândoi.
Nu i-am spus că totul era în regulă.
Nu era.
El nu mi-a cerut să uit cele paisprezece zile.
Nici nu aș fi putut.
Promisiunea lui fusese încălcată. Singurătatea mea fusese reală. La fel de reală fusese și teama lui.
Între noi nu exista o explicație care să șteargă ceea ce se întâmplase. Exista doar adevărul, așezat în mijlocul acelei încăperi noi, între două scaune pliabile și un teanc de facturi.
Am întins încet mâna.
Radu a privit-o câteva secunde, de parcă nu era sigur că avea voie să mă atingă.
Apoi și-a așezat palma peste a mea.
Nu m-a strâns tare.
A ținut-o cu grijă, ca pe ceva fragil, recuperat după ce fusese aproape pierdut.
Câteva săptămâni mai târziu, stăteam în aceeași verandă, de data aceasta în două fotolii adevărate.
Soarele cald al după-amiezii umplea încăperea.
Plantele din grădină înfloriseră.
Colțul de lectură devenise locul meu preferat din toată casa.
Iar noi încă nu aveam nevoie de prea multe cuvinte.
Elena ne-a vizitat de două ori.
De fiecare dată, Radu i-a pregătit cafea și a întrebat-o pe nume despre pacienții de care îi povestise.
Pentru că așa era el.
Un om care ținea minte numele oamenilor.
Un om care păstrase un desen timp de șaptesprezece ani.
Un om care ascultase toate lucrurile pe care eu crezusem că le uitase.
Și tocmai asta fusese pe punctul să-mi scape în cele două săptămâni de teamă, tăcere și bănuieli.
Într-o după-amiază, am închis cartea pe care o citeam și m-am uitat la el.
— Ce facem de acum înainte, Radu?
Și-a ridicat privirea.
A privit veranda luminoasă.
Apoi grădina din spatele sticlei.
S-a uitat la viața pe care o tratam de douăzeci de ani ca pe un obiectiv îndepărtat, fără să înțelegem că trăiam deja în mijlocul ei.
De atâtea ori spuseserăm că vom repara casa cândva.
Că vom planta grădina cândva.
Că vom construi veranda cândva.
Că vom sta mai mult împreună cândva.
Că vom înceta să amânăm atunci când vom avea mai mult timp.
Dar timpul nu ne promisese niciodată nimic.
Radu s-a întors spre mine și a zâmbit.
— Nu mai spunem „cândva”.
A întins mâna și mi-a cuprins degetele.
— Începem pur și simplu.
Dincolo de geam, grădina făcea exact lucrul pe care speraserăm ani întregi să-l facă.
Exista.
Era adevărată.
Creștea.
Și era a noastră.
Nu mai era un plan desenat pe hârtie.
Nu mai era un proiect amânat pentru un viitor neclar.
Nu mai era una dintre acele promisiuni pe care le rosteam cu ușurință, convinși că vom avea întotdeauna timp să le îndeplinim.
Era acolo.
La fel ca noi.
Încă împreună.
Încă speriați de ceea ce aproape pierduserăm, dar hotărâți să nu mai lăsăm viața să treacă pe lângă noi în timp ce așteptam momentul perfect.
Radu mi-a mângâiat ușor mâna cu degetul mare.
— Nu mai spunem „cândva”, a șoptit. Începem pur și simplu.