Un fior rece mi-a străbătut spatele.
— Mara… ce vrei să spui?
Fetița și-a încruntat sprâncenele.
— Vrei să-ți arăt unde locuiește?
Tocmai atunci a intrat Ilinca, târând după ea iepurașul de pluș ținut de o ureche.
A spus de parcă era cel mai firesc lucru din lume:
— Mama e jos.
Inima a început să-mi bată atât de tare, încât abia îmi mai auzeam respirația.
Mara m-a prins de mână și m-a condus pe hol. Era entuziasmată ca un copil care urmează să dezvăluie o surpriză de ziua cuiva.
— Când spui jos… unde anume? am întrebat cu glas tremurat.
N-a ezitat.
— În pivniță. Hai.
În mintea mea au apărut, una după alta, cele mai cumplite explicații.
Privirile pe care fetele le aruncau ușii.
Faptul că Andrei nu o deschisese niciodată în prezența mea.
Mara m-a oprit chiar în fața ei.
— Trebuie doar s-o deschizi.
Mi se uscase gura.
— Tata vă aduce aici?
A dat din cap.
— Uneori… când îi e dor de ea.
Cuvintele acelea au făcut frica și mai grea.
Am apăsat clanța.
Ușa nu s-a mișcat.
— Nu-i nimic, a spus Mara cu aceeași liniște. Mama e înăuntru.
Ar fi trebuit să-l aștept pe Andrei.
Privind acum în urmă, știu că aceea ar fi fost alegerea corectă.
Dar în momentul acela nu mai eram capabilă să gândesc limpede.
Mi-am scos două agrafe din păr.
Cu mâinile tremurând, m-am așezat în genunchi și am început să lucrez la broască.
Ilinca respira încet lângă mine.
Mara se ridicase pe vârfuri și urmărea ușa cu o răbdare aproape solemnă.
S-a auzit un clic.
Broasca cedase.
Am încremenit.
Mara a șoptit:
— Vezi?
Am întredeschis ușa.
În jos se întindea un întuneric slab, cenușiu. Totuși, chiar și primele lucruri pe care le-am zărit au fost suficiente ca să-mi taie respirația.
Mai întâi m-a lovit mirosul.
Umezeală, mucegai și aerul greu al unei încăperi închise prea mult timp.
Am coborât prima treaptă.
Apoi încă una.
Și chiar atunci, spaima care mă cuprinsese a început să se transforme în altceva.
Nu era niciun trup acolo.
Niciuna dintre imaginile îngrozitoare construite de mintea mea în câteva secunde nu era reală.
Ceea ce se afla în fața mea era cu totul diferit.
Pivnița semăna mai puțin cu locul unei crime și mai mult cu o cameră tăcută, ridicată în cinstea trecutului.
Aproape ca un mic altar.
Într-un colț era o canapea veche, peste care fusese lăsată neglijent o pătură moale.
Rafturile erau pline cu albume foto.
În rame se aflau nenumărate fotografii cu soția lui Andrei.
Pe pereți fuseseră prinse desene făcute de fete.
Cutii de carton, marcate cu cariocă neagră, erau așezate una lângă alta.
Pe o măsuță joasă stătea un serviciu de ceai pentru păpuși.
De spătarul unui scaun atârna un pulover de femeie.
Lângă perete se aflau o pereche de cizme de ploaie, ca și cum proprietara lor ar fi urmat să vină în orice clipă să le încalțe.
Alături de un televizor vechi erau stivuite cutii cu DVD-uri.
Totul mirosea a umezeală.
Apa picura încet dintr-o țeavă într-o găleată, iar urmele igrasiei urcau de-a lungul zidului.
Nu mă puteam mișca.
Mara a zâmbit.
— Mama locuiește aici.
M-am întors spre ea.
— Ce înseamnă asta, iubita mea?
A făcut un gest larg către întreaga încăpere.
— Tata ne aduce aici. Așa putem să stăm cu mama.
Ilinca și-a strâns iepurașul la piept.
— O vedem pe mama la televizor.
Mara a încuviințat.
— Și tata vorbește cu ea.
Am privit din nou în jur.
Nu era o pivniță obișnuită.
Era încăperea în care durerea fusese ascunsă ani întregi.
Nu fusese comisă nicio crimă acolo.
Nu era nici dovada unei nebunii.
Și nici secretul îngrozitor pe care îl construisem în minte.
Era doar doliul, căruia i se dăduse o cameră proprie în mijlocul casei.
M-am apropiat de dulapul de sub televizor.
Pe primul DVD scria „Excursie la grădina zoologică”.
Pe altul, „Ziua de naștere a Marei”.
Pe masă se afla un caiet deschis.
Nu intenționam să-l citesc.
Totuși, privirea mi-a căzut fără voie peste o singură propoziție.
„Aș vrea să fii aici acum.”
Am închis caietul din reflex.
În aceeași clipă s-a auzit ușa de la intrare.
Andrei se întorsese acasă mult mai devreme decât ne așteptam.
Vocea lui a răsunat de sus:
— Fetelor?
Chipul Marei s-a luminat.
A strigat veselă:
— Tata! I-am arătat-o pe mama!
Pașii de deasupra s-au oprit brusc.
Apoi au pornit din nou, mult mai repede.
După câteva secunde, Andrei a apărut în cadrul ușii pivniței.
Când a văzut-o deschisă, tot sângele i s-a scurs din obraji.
Au urmat câteva clipe grele, care mi s-au părut minute întregi.
În cele din urmă, a tras aer adânc în piept.
— Ce-ai făcut? a întrebat încet, dar cu asprime.
Mara s-a speriat de tonul lui.
M-am așezat imediat în fața fetelor.
— Nu-mi vorbi așa.
Andrei și-a prins capul între palme.
— De ce este ușa deschisă?
L-am privit drept în ochi.
— Pentru că fiica ta mi-a spus că mama lor locuiește jos.
Expresia i s-a schimbat într-o clipă.
Furia a dispărut.
În locul ei au rămas frica, rușinea și neputința unui om care nu mai știa cum să se apere.
Vocea Marei a început să tremure.
— Am făcut ceva rău?
Când Andrei s-a uitat la ea, părea că i se frânge inima.
— Nu. Nu, iubita mea. N-ai făcut nimic greșit.