M-am lăsat în genunchi lângă fete.
— Mergeți sus și porniți desenele animate. Vă aduc imediat ciorba.
Au ezitat o clipă.
Apoi au urcat încet scările.
După ce au dispărut, m-am întors spre Andrei.
Am inspirat adânc.
— Vorbește.
A privit încet încăperea, de parcă simplul fapt că văzusem totul era mai mult decât putea suporta.
— Aveam de gând să-ți spun.
Mi-am ridicat sprâncenele.
— Când?
N-a răspuns.
Tăcerea lui mi-a oferit singurul răspuns de care aveam nevoie.
Am dat din cap cu un zâmbet amar.
— Exact.
A coborât câteva trepte.
— Nu este ceea ce crezi.
— Asta e problema, Andrei. Nici măcar nu știu ce ar trebui să cred.
Glasul i s-a clătinat.
— Astea sunt singurele lucruri care mi-au mai rămas de la ea.
Pentru prima oară, ceva din mine s-a înmuiat.
Nu pentru că mi s-ar fi părut normal.
Nu mi se părea.
Dar era prima dată când îmi vorbea fără să mai ascundă nimic.
Andrei s-a așezat pe ultima treaptă și și-a coborât ochii.
— După ce am pierdut-o, toată lumea mi-a spus același lucru: „Trebuie să fii puternic.” Și am fost. M-am dus la serviciu. Le-am pregătit fetelor prânzul. M-am ridicat în fiecare dimineață și am mers mai departe. Oamenii mă priveau cu admirație și îmi spuneau cât de puternic sunt.
Un zâmbet dureros i-a trecut peste buze.
— Numai că, înăuntrul meu, totul amuțise deja. Am continuat să trăiesc pentru fete, dar eu nu mai simțeam nimic.
L-am ascultat fără să-l întrerup.
După o vreme, a continuat:
— I-am coborât lucrurile aici pentru că n-am avut curajul să mă despart de ele. Apoi fetele au început să întrebe despre mama lor. Din când în când veneam jos. Ne uitam la poze, vedeam filmări și le povesteam despre ea.
— Știai că Mara crede cu adevărat că mama ei locuiește în pivniță?
Andrei și-a închis ochii.
— Da.
Acela a fost răspunsul care m-a rănit cel mai mult.
— Știai?
A inspirat încet.
— La început, nu. Dar după aceea a început să repete asta. Iar eu n-am corectat-o. Ar fi trebuit s-o fac.
Am clătinat din cap.
— Nu este o greșeală măruntă.
— Știu.
Mi-am lăsat privirea să alunece prin încăpere.
Totul părea neatins de ani întregi.
— De ce ai lăsat lucrurile exact așa?
De data aceasta n-a ezitat.
— Pentru că, atâta timp cât erau aici, puteam să simt că și ea mai făcea parte din casa noastră.
Cuvintele au rămas suspendate între noi.
În cele din urmă, am rostit întrebarea de care mă temusem cel mai mult.
— Dacă tu încă trăiești așa… de ce te-ai căsătorit cu mine?
Andrei a încremenit.
M-a privit mult timp.
Apoi a spus foarte încet:
— Pentru că te iubesc.
Mi-am înclinat capul.
— Chiar mă iubești?
M-am apropiat de el.
— Te-ai căsătorit cu mine pentru că mă iubeai? Sau pentru că era mai ușor să împarți cu mine povara vieții pe care ea a lăsat-o în urmă?
Andrei și-a întredeschis buzele.
A vrut să răspundă.
Dar n-a ieșit niciun sunet.
Și-a ferit privirea.
În cele din urmă, a recunoscut aproape în șoaptă:
— Din ambele motive.
Uneori, adevărul cel mai dureros este cel rostit fără ocol.
Și am urât să aud o asemenea sinceritate.
Mi-am încrucișat brațele.
— Mi-ai cerut să construiesc cu tine o familie nouă, dar în tot timpul acesta ai ținut încuiată o cameră întreagă în care ți-ai ascuns doliul.
Și-a plecat capul.
— Mi-a fost rușine.
— În loc să-ți fie rușine, trebuia să-mi spui adevărul.
N-a încercat să se apere.
— Ai dreptate. Știu.
Am arătat spre tavan.
— Cele două fetițe de sus au nevoie de amintiri frumoase despre mama lor. Nu de credința că ea continuă să locuiască într-o cameră încuiată.
Andrei a încuviințat încet.
— Știu.
— Nu este sănătos. Nici pentru ele, nici pentru tine.
Umerii i s-au lăsat.
În fața mea stătea un om care părea că nu mai are putere nici să rămână în picioare.
— Nu știu cum s-o las în urmă, a murmurat.
Ceva s-a mișcat din nou în mine.
Nu pentru că îl iertasem cu totul.
Ci pentru că, pentru prima dată, bărbatul din fața mea vorbea fără mască.
Picăturile cădeau din țeavă în găleată, una câte una.
Am rupt tăcerea.
— Nu trebuie s-o uiți și nici să renunți la ea.
Am făcut o scurtă pauză.
— Dar trebuie să încetezi să te porți ca și cum ar trăi în continuare într-o cameră încuiată.
Andrei și-a acoperit fața cu ambele mâini.
Sunetul apei a umplut liniștea pivniței.
După câteva clipe, i-am spus calm:
— Mai întâi repari țeava. Apoi începi să vorbești cu un terapeut.
A expirat lung.
I-a scăpat un râs nesigur.
— Ai dreptate. Ai perfectă dreptate.
În noaptea aceea, după ce fetele au adormit, am coborât singură încă o dată.
Camera mi s-a părut diferită.
Nu mai era înfricoșătoare.
Purta doar greutatea unei dureri ținute captive prea mulți ani.
Am luat de pe un raft una dintre fotografiile înrămate.
În imagine, soția lui Andrei zâmbea.
Își întindea brațele către Mara, care era încă un bebeluș.
Era fotografia unei femei care trăise, iubise și fusese iubită.
Când Andrei a coborât în tăcere, am pus rama la loc cu grijă.
M-am întors spre el.
— Ascultă-mă bine.
Am lăsat câteva secunde să treacă.
— Ea nu locuiește aici.
Am arătat către pereți, cutii și fotografii.