Dar dacă îi dădea dreptate, trebuia să recunoască și că depindea de banii, apartamentul și răbdarea ei.
Iar Costică nu era pregătit să accepte așa ceva.
— Și ce vrei, de fapt? întrebă el printre dinți. Să le interzic rudelor mele să vină? Să le spun că soția mea nu vrea să le vadă? Vrei să mă obligi să renunț la propria familie doar pentru că așa ți s-a pus ție?
Chipul Lidiei deveni inexpresiv.
Îl privi direct în ochi.
— Nu, Costică, răspunse ea cu o liniște neașteptată.
Hotărârea din glas o făcu și pe el să devină atent.
— Nu vreau să te oblig să te lepezi de rudele tale. Vreau doar ca toți să învățați să trăiți în limitele posibilităților voastre.
— Adică, după tine, nu mai au voie să vină la noi? Doar pentru că tu…
— Oprește-te aici, dragul meu! îl întrerupse Lidia. Acesta este apartamentul meu! Și nu mai vreau să te văd aici nici pe tine, nici pe vreunul dintre numeroșii tăi apropiați! Dacă vreți să trăiți bine, să vă odihniți și să nu vă lipsiți de nimic, atunci munciți și plătiți singuri! Gata cu statul pe capul meu!
— Tu chiar auzi ce spui? Te crezi cea mai deșteaptă?
— Exact asta fac! Câștigați bani pentru locuințele voastre, plătiți-vă călătoriile, cumpărați-vă singuri delicatesele! Dar nu mai trăiți din munca mea! Și încetați să considerați banii și bunurile mele proprietatea comună a familiei voastre!
Costică încremeni.
O privea ca pe o străină.
Cuvintele ei nu reușeau să-i intre în minte.
„Apartamentul meu… Nu vreau să te mai văd… Câștigați singuri…”
Totul fusese spus atât de hotărât, încât bărbatul rămase fără replică.
Până atunci fusese obișnuit cu o cu totul altă Lidia.
Da, uneori se plângea, bombănea și deschidea discuții neplăcute.
Dar până la urmă ceda mereu.
Era suficient să pună puțină presiune, să-i amintească de rude și de datoria față de familie, iar conflictul se stingea.
Acum însă, în fața lui se afla o femeie care luase, probabil, o decizie definitivă.
Nu mai era o ceartă obișnuită între soți.
Se întâmpla ceva mult mai serios.
— Tu… ai înnebunit? reuși să spună Costică.
În vocea lui se auzea neliniștea.
— Mă dai afară din casă? Din casa noastră?
— Din casa mea, Costică, îl corectă Lidia calm.
Rosti fiecare cuvânt rar și apăsat.
— Și da. Dacă nu ai de gând să-ți schimbi comportamentul, dacă nu ești pregătit să contribui la cheltuielile familiei și să oprești vizitele nesfârșite ale rudelor tale, atunci fă-ți bagajele.
Făcu o scurtă pauză.
— Du-te în satul tău drag. Acolo ai aer curat, produse naturale și oameni simpli, buni. Sunt sigură că rudele tale te vor întâmpina cu brațele deschise. Ești doar un om atât de atent, generos și grijuliu!
Lidia zâmbi fără veselie.
— Numai că de data aceasta ele vor trebui să te hrănească și să te întrețină. Tu povestești mereu cât de greu le este și cât de modeste sunt condițiile de acolo. Să vedem cât va dura ospitalitatea lor când tu vei începe să trăiești pe banii lor, așa cum ai trăit până acum pe ai mei!
În timp ce vorbea, chipul lui Costică își schimbă culoarea de mai multe ori.
Mai întâi se înroși de indignare, apoi deveni palid.
În privirea lui se amestecau uluirea, mândria rănită, neîncrederea și o teamă care creștea văzând cu ochii.
Pentru o clipă, Lidia simți chiar milă.
Înțelegea foarte bine de ce se speriase.
Riscase să piardă viața comodă cu care se obișnuise: căldură, mâncare, siguranță și aproape nicio grijă financiară.
În cei doi ani de căsnicie, Costică se atașase atât de tare de acest confort, încât ajunsese să-l considere firesc.
Uitase complet că totul era asigurat doar de banii și răbdarea soției.
— Nu vorbești serios, nu-i așa? întrebă el răgușit.
Făcu un pas spre ea, de parcă ar fi sperat să refacă printr-o singură mișcare vechea ordine.
— Lidia, revino-ți! Ce bagaje? Ce sat? Este casa noastră! Nu poți pur și simplu să mă dai afară! Sunt soțul tău!
Femeia rămase nemișcată.
Pe chipul ei nu tresări niciun mușchi.
Tocmai calmul acela neobișnuit îl speria pe Costică mai mult decât orice țipăt.
— Soț? întrebă Lidia, înclinând ușor capul, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă sensul cuvântului.
— Ce crezi că ar trebui să facă un soț? Să aibă grijă de familia lui. Să muncească pentru gospodărie. Să-și respecte soția și să-i prețuiască efortul. Tu ce ai făcut în acești doi ani?
Nu-și luă ochii de la el.
— M-ai transformat în servitoare pentru rudele tale. Ai trăit pe banii mei și nici măcar nu ai încercat să schimbi ceva. Te-ai obișnuit să crezi că sunt obligată să te întrețin pe tine și să-ți găzduiesc musafirii. Ei bine, Costică, de acum nu-ți mai datorez nimic! Iar apartamentul acesta nu este comun. Este al meu și eu voi hotărî ce se întâmplă cu el!
Bărbatul rămase fără aer de indignare.
Cuvintele ei îi răneau exact cele mai sensibile puncte ale orgoliului.
Încercă din nou să se agațe de ideile despre fericirea familiei, datorie și bunătatea unei soții.
Dar chiar și el înțelegea că argumentele acelea nu mai aveau nicio putere.
Pentru prima dată, Lidia vedea totul limpede și nu mai era dispusă să închidă ochii.