— Aha, deci așa stau lucrurile?! urlă Costică.
Încerca să-și ascundă frica sub un val de furie.
— Înseamnă că tu te-ai folosit de mine tot timpul? Ai așteptat momentul potrivit ca să scapi de mine? Aveai nevoie de un soț doar ca să dea bine în fața lumii? Iar acum ai hotărât că nu-ți mai sunt necesar? Mulțumesc frumos! Crezi că ești singura femeie deșteaptă de pe lume? Crezi că fără tine nu mă voi descurca?
Lidia îl privea fără să spună nimic.
În ochii ei nu mai exista nici supărarea de odinioară, nici compasiune.
Doar oboseala unei persoane care înțelesese că explicațiile nu mai folosesc la nimic.
— Dacă te vei descurca sau nu, Costică, depinde de tine, spuse ea liniștit. Ești un bărbat adult și sănătos. Ai mâini, picioare și un cap pe umeri, deși, din păcate, nu te-ai obișnuit să-l folosești prea des.
Își încrucișă brațele la piept.
— Îți place să vorbești despre istețimea oamenilor de la țară, despre rădăcini familiale puternice și despre capacitatea de a trece peste orice greutate. Acum arată-mi toate acestea în practică. Fără apartamentul și salariul meu.
Costică își strânse buzele.
— Du-te la rudele tale extraordinare. Poate că te vor învăța, în sfârșit, cum să împarți ultima bucată de pâine. Și poate îți vor explica faptul că banii nu apar singuri, ci trebuie câștigați prin muncă.
Pentru Costică, acestea erau cuvinte deosebit de dureroase.
Ori de câte ori se vorbea despre obligația de a munci și de a se întreține singur, devenea iritat.
În timpul căsniciei, se obișnuise ca majoritatea problemelor să se rezolve cumva fără participarea lui.
Lidia muncea.
Lidia plătea.
Lidia se ocupa.
Lidia găsea soluții.
Iar acum descoperea că viața aceea putea să se termine chiar în acea zi.
— Tu… cum îndrăznești… începu el, gâfâind de furie.
Încerca să găsească un răspuns, dar nu-i venea nimic convingător în minte.
Simțea cum terenul de sub picioare îi fuge.
Femeia pe care o considerase blândă, ascultătoare și gata să cedeze la nesfârșit îi cerea acum exact lucrul de care se temea cel mai mult: independență și responsabilitate.
— O să regreți, Lidia! strigă în cele din urmă. O să regreți sigur! Vei rămâne singură în apartamentul tău mare și gol și atunci îți vei aminti cuvintele mele! Nimeni nu va suporta un asemenea caracter! O să te urci pe pereți de singurătate!
Lidia zâmbi abia perceptibil.
— Poate că îmi va fi dor de tine, Costică. Dar voi fi singură în apartamentul meu curat. Acolo nu va exista mirosul hainelor murdare și al alcoolului rudelor tale. Nimeni nu va lăsa în urmă munți de vase, gunoi și reproșuri.
Privi spre sufrageria devastată.
— Voi putea veni de la muncă și mă voi odihni liniștită. Nu va trebui să servesc pe nimeni și nici să mă justific pentru faptul că vreau o viață normală. Iar perspectiva acestei singurătăți nu mă sperie deloc. Din contră, mi se pare chiar atrăgătoare.
Apoi făcu semn spre hol.
Pe cuier atârna singura geacă decentă a lui Costică.
Alături era geanta sport veche cu care venise prima dată la ușa apartamentului ei.
— Acum, te rog, strânge-ți lucrurile. Nu vreau să mai rămâi aici niciun minut în plus față de necesar.
Atunci Costică înțelese că pierduse.
Definitiv.
În ochii soției nu mai rămăsese nicio urmă de îndoială.
Nu încerca să-l sperie, nu aștepta promisiuni și nici nu voia să-l facă să-și ceară scuze.
Pur și simplu nu mai dorea să continue acea viață.
Iar niciun discurs despre datoria față de familie nu-i mai putea schimba hotărârea.
Câteva minute bune, Costică continuă să țipe, să o acuze, să amenințe și să încerce să o rănească prin cuvinte.
Lidia nu mai reacționa.
Stătea nemișcată și aștepta să termine.
Treptat, furia lui se transformă în supărare neputincioasă.
Smulse geaca din cuier, luă geanta sport și începu să-și îndese în ea puținele lucruri personale împrăștiate prin apartament.
Mișcările îi erau greoaie și nervoase.
După ce închise geanta, se îndreptă spre ușă.
— Rămâi aici singură, ca o bufniță bătrână! aruncă el fără să se întoarcă. O să vedem noi cine va râde la urmă! Îmi voi găsi o femeie normală, care să mă respecte și să mă prețuiască, nu una care face scandal din orice fleac! Și nu va număra fiecare bucată de pâine!
Costică era gata să trântească ușa din toate puterile.
Dar întâlni privirea atât de rece a Lidiei, încât se răzgândi.
Trase doar furios de clanță, ieși pe palier și începu să coboare zgomotos scările.
Lidia rămase singură.
În propriul apartament.
Liniștea neașteptată i se păru aproape asurzitoare.
După două săptămâni de conversații fără sfârșit, râsete puternice, tropăit și agitație, absența oricărui zgomot străin părea ceva cu totul neobișnuit.
Femeia trecu încet dintr-o cameră în alta.
Pretutindeni erau urmele odihnei rudelor lui Costică.
Vase murdare.
Suprafețe lipicioase.
Perne aruncate.
Firimituri pe podea.
Mirosuri grele.
Avea mult de lucru.
Totuși, acum privea dezordinea altfel.
Știa că, treptat, va spăla totul, va curăța și va pune lucrurile la loc.
Și nimeni nu-i va mai transforma locuința iubită într-un hotel fără plată.
Nu va mai cumpăra mâncare pentru zeci de musafiri.
Nu va mai găti cine elaborate pentru oameni care nici măcar nu considerau necesar să-i mulțumească.
Nu va mai suporta obrăznicia altora doar pentru a păstra aparența unei căsnicii fericite.
Avea să trăiască din nou așa cum trăise înainte să se mărite.
În curățenie, liniște și pace.
Desigur, Lidia era epuizată.
Durerea provocată de destrămarea căsniciei nu dispăruse.
Doi ani de viață împreună nu puteau fi șterși din memorie în câteva minute.
Dar, undeva adânc, sub oboseală și dezamăgire, începea să se nască un alt sentiment.
Unul pe care îl uitase de mult.
Libertatea.
Posibilitatea de a-și hotărî singură timpul, banii și viața.
Nu mai trebuia să cedeze mereu, să se apere sau să demonstreze că avea dreptul să se odihnească în propria casă.
Cearta aceea pusese punct relației lor.
Drumul înapoi, probabil, nu mai exista.
Iar cel mai uimitor era că acest lucru nu o speria.
Dimpotrivă, pentru prima dată după mult timp, Lidia simți o ușurare profundă.
Ca și cum cineva îi luase de pe umeri o greutate uriașă, purtată atâția ani fără să-și dea seama cât de greu îi făcea să respire.
În fața ei se deschidea o altă viață.
Și începea chiar acolo, în apartamentul ei, unde de atunci înainte singura stăpână avea să fie din nou ea.