În ochii lui Costică nu mai rămăsese nimic din amabilitatea de altădată.
O privea cu furie.
— Cât ai de gând să repeți aceleași lucruri? „Apartamentul meu”, „banii mei”! Suntem căsătoriți! Într-o căsnicie totul trebuie să fie comun. Dacă poți să-mi sprijini rudele, care trăiesc mult mai greu decât tine, atunci ești obligată să o faci! Așa procedează oamenii normali. Nu sunt străini! Sunt familia mea și vor veni aici, pentru că locuiesc și eu în acest apartament! Dacă nu-ți convine, descurcă-te singură cu problemele tale. Mai bine ai învăța să fii bună și generoasă, în loc să numeri fiecare ban și fiecare înghițitură!
Ultimele cuvinte o făcură pe Lidia să-și piardă definitiv cumpătul.
El o acuza atât de ușor, de parcă ea ar fi fost vinovată pentru faptul că ceilalți profitau fără rușine de bunătatea ei.
Atunci femeia înțelese limpede: soțul ei nu numai că nu o putea înțelege, dar nici nu voia să încerce.
În mintea lui exista o singură regulă: soția era obligată.
Obligată să-și împartă banii.
Obligată să suporte neplăcerile.
Obligată să servească musafirii.
Obligată, obligată, obligată.
Cuvântul acela îi devenise insuportabil.
— Așadar, trebuie să fiu mai bună? Și mai generoasă? întrebă Lidia.
Apoi râse pe neașteptate.
Râsul ei era sec, tăios și lipsit de orice urmă de veselie.
Costică se trase involuntar un pas înapoi.
În fața lui nu mai stătea femeia obosită care încerca să-și explice calm durerea.
Era Lidia, furioasă, cu o hotărâre rece în privire.
— Cât de generoasă să mai fiu, Costică? Spune-mi! În fiecare lună, apartamentul meu se transformă în hotel și cantină pentru rudele tale. Eu plătesc mâncarea, micile lor distracții, lucrurile stricate și toate capriciile lor. Tu stai liniștit, primești mulțumirile și te bucuri de reputația unui om de familie minunat. Iar după toate acestea eu tot nu sunt suficient de bună?
Bărbatul deschise gura ca să înceapă din nou discursul despre datorie, familie și obiceiurile simple de la țară.
Dar Lidia nu-l lăsă să spună nimic.
În vocea ei se adunase toată amărăciunea celor doi ani de căsnicie.
— Îți imaginezi măcar cât trebuie să muncești ca să cumperi singur un apartament cu trei camere în orașul acesta? Ai muncit vreodată până la epuizare, astfel încât seara să nu-ți mai simți nici mâinile, nici picioarele? Ai trăit vreodată cu sentimentul că fiecare ban câștigat contează? Eu știu cum este. Ani întregi am pus bani deoparte. Am renunțat la concedii, haine frumoase, călătorii și la cele mai obișnuite plăceri. Totul pentru ca într-o zi să am o locuință a mea!
Se opri o clipă, ca să-și tragă sufletul.
— A mea, Costică! Înțelegi? A mea! Nu a ta, nu a rudelor tale și nici măcar „a noastră”, așa cum îți place să spui! Am cumpărat-o cu mult înainte să te cunosc. Tu ai intrat în viața mea cu spontaneitatea ta de la țară și cu buzunarele goale!
Costică își reveni din uimire și încercă să preia controlul discuției.
— Cât ai să-mi mai scoți pe nas apartamentul ăsta? răbufni el. L-ai cumpărat, foarte bine! Și ce dacă? Ne-am căsătorit, deci este casa familiei noastre! Într-o familie adevărată totul este comun! Tu însă te porți ca o proprietăreasă fără inimă. Ești zgârcită de parcă ți-ar fi milă de o bucată de pâine pentru oamenii mei!
— Pâine? Lidia râse din nou, amar. Dacă ar fi venit aici doar pentru pâine, nu ne-am fi certat. Ei vin să locuiască pe gratis! Folosesc aparatura mea, lucrurile mele, baia mea, toate comoditățile mele. Și se poartă de parcă simpla lor prezență mi-ar face o mare onoare!
Îi veni în minte încă un episod.
— Dar străbunica ta, Zenovia? Îți amintești cum a venit chipurile pentru niște investigații medicale? A spus că rămâne câteva zile și a stat o lună întreagă! S-a instalat în dormitorul meu, în patul meu, pentru că în sufragerie, vezi Doamne, trăgea curentul. Eu am dormit pe canapeaua veche. Și nici atunci nu s-a oprit din plâns: pernele mele nu erau bune, iar salteaua era prea moale!
Costică se strâmbă dureros.
Nu-i plăcea deloc să-și amintească asemenea amănunte.
— Este o femeie în vârstă! Are nevoie de confort. Tu ești tânără, puteai suporta puțin. Oricum, a fost doar temporar.
— Temporar? repetă Lidia, ridicând sprâncenele.
— Costică, „temporarul” tău durează de doi ani! Exact cât suntem căsătoriți! De doi ani, rudele tale trec prin casa mea ca printr-o gară. Trăiesc într-un permanent du-te-vino!
Pronunță apăsat ultimele cuvinte:
— M-am săturat! Auzi? M-am săturat! De musafiri fără sfârșit, zgomot, mizerie și nevoia de a mulțumi pe toată lumea. M-am săturat să mă adaptez dorințelor altora în propria mea casă! Vreau să mă întorc de la muncă și să mă odihnesc, nu să cad din picioare curățând după încă o vacanță de familie plătită de mine!
Pentru câteva secunde se așternu o tăcere apăsătoare.
Costică o privea pe sub sprâncene, încercând să-și dea seama ce avea de făcut.
În sfârșit începea să înțeleagă faptul că metodele lui obișnuite nu mai funcționau.
Acuzațiile că Lidia era zgârcită, rece și lipsită de dragoste pentru familie nu mai aveau efect.