Lidia inspiră adânc, încercând să înghită nodul care i se ridicase în gât.
Știa că și discuția aceasta putea să se încheie, ca toate celelalte, fără nicio schimbare. Avuseseră astfel de certuri de zeci de ori.
Numai că în ziua aceea răbdarea ei se terminase cu adevărat.
Poate ultima picătură fusese lipsa oricărei mulțumiri. Poate faptul că, după o noapte grea de muncă, visase la un duș fierbinte, la un pat curat și la câteva ore de liniște.
În loc de toate acestea, o întâmpinaseră apartamentul murdar, mirosurile grele și un soț care nu vedea nicio problemă.
— Cine este obișnuit să trăiască așa, Costică? Satul vostru? Noi nu mai locuim acolo! Suntem în oraș, în apartamentul meu! Și nu mai sunt dispusă să plătesc tradițiile familiei tale cu banii și sănătatea mea. M-am săturat să fiu servitoare fără plată pentru toate rudele tale!
Fața lui Costică începu să se înroșească.
Între sprâncenele lui blonde și dese se adânci o cută.
Puse pe masă sticla de chefir pe care urma să o deschidă. O trânti atât de tare, încât sticla sări ușor.
— Îți dai seama ce vorbești? izbucni el.
Vocea lui, de obicei domoală, devenise ascuțită și neplăcută.
— Ce fel de servitoare? Ce înseamnă „rudele tale”? Sunt familia mea, sângele meu! Cum poți vorbi așa despre oameni? Sunt oameni simpli, de la țară, obișnuiți să se ajute între ei. Nu ca voi, orășenii, fiecare pentru el! Noi împărțim și ultima bucată de pâine! Dar tu pur și simplu nu-i suporți. Asta e tot! Ți-e milă să le oferi un loc în apartamentul tău… — se opri o clipă, apoi se corectă repede: — În apartamentul nostru!
Lidia zâmbi amar.
„Apartamentul nostru.”
Cât de ușor numea Costică „comun” acel loc pentru care ea muncise ani întregi, în vreme ce el încă trăia liniștit la țară, juca fotbal cu prietenii și nici nu se gândea să se mute la oraș.
— Să-ți ajuți oamenii apropiați este un lucru bun, răspunse ea, încercând să-și păstreze calmul. Dar una este să ajuți și cu totul alta este să te obișnuiești să trăiești pe cheltuiala altuia. Uite-o pe mătușa ta, Mărioara. La ultima vizită a consumat aproape jumătate din sticla mea de parfum franțuzesc. I s-a părut că este bun pentru a alunga moliile din dulap! Parfumul acela costa mai mult decât pensia ei pe o lună. Și cine mi-a plătit paguba? Nimeni! Nici măcar nu și-a cerut scuze. M-a bătut pe umăr și mi-a spus: „Nu sărăcești tu, orășeanco!”
Costică flutură nepăsător din mână, ca și cum ar fi alungat o muscă.
— Doamne, pentru asta te-ai supărat? Pentru un parfum? Voi, femeile, faceți tragedie din orice fleac. Mătușa Mărioara n-a făcut-o intenționat. Este un om simplu, nu se pricepe la parfumurile voastre scumpe. Poate chiar ajută împotriva moliilor. Ar trebui să te bucuri că i-a fost de folos!
— De folos? repetă Lidia, simțind cum i se încinge fața.
— Iar nepotul tău de șaptesprezece ani, Victor, mi-a făcut și el un serviciu când și-a pus băutura energizantă pe laptopul cel nou și a răsturnat doza? A trebuit schimbată placa de bază! Reparația m-a costat enorm. A oferit cineva măcar să plătească?
Costică tăcu, iar Lidia continuă:
— Sau îți amintești de ruda aceea care spusese că vine pentru o singură zi și a stat trei săptămâni? Nici numele nu i-l mai țin minte. În fiecare seară cerea să-i gătesc ceva special. Acasă, cică, se săturase de cartofi, dar în oraș voia delicatese! Eu abia mă țineam pe picioare după serviciu, dar tot mergeam la cumpărături și apoi stăteam la aragaz ca să-i fac pe plac musafirei tale. În trei săptămâni n-a spălat nici măcar o farfurie!
Costică își încleștă pumnii.
Toate exemplele erau prea clare pentru ca el să poată răspunde concret. Totuși, nu era dispus să recunoască faptul că soția avea dreptate.
— Te legi de fiecare fleac! urlă el. Ce mare lucru că băiatul a stricat laptopul? Se întâmplă! E tânăr, nu și-a dat seama. Iar Gliceria pur și simplu iubește atenția și grija. Chiar e atât de greu să-i faci pe plac unui musafir? Asta înseamnă ospitalitate! Sau vrei să le spun rudelor mele: „Îmi pare rău, soția nu vă lasă să atingeți nimic în apartamentul ei luxos și nici nu are de gând să vă hrănească”? Vrei să râdă tot satul de mine? Să spună că sunt sub papucul unei cucoane de la oraș?
Lidia făcu un pas spre el.
Ochii ei, de obicei liniștiți și ușor triști, deveniseră reci și hotărâți.
— Eu nu mai găsesc nimic amuzant de multă vreme! Nu e deloc amuzant să vin de la muncă și să descopăr că cineva a mâncat fără să întrebe produsele cumpărate cu ultimii mei bani. Nu râd când, după fiecare vizită a rudelor tale, trebuie să fac curățenie generală și să car saci întregi de gunoi!
Vocea ei se ridică tot mai mult.
— Și cel mai important, Costică, nu este deloc amuzant să înțeleg că muncesc în două locuri nu pentru viitorul nostru, ci ca să-ți întrețin rudele! Spune-mi, câți bani ai adus în ultimele șase luni pentru a plăti măcar o parte din șederea lor? Niciun ban! În schimb, în fața lor ești gata să te întinzi pe jos, jucând rolul nepotului, fiului și fratelui perfect! Repeți întruna că familia trebuie ajutată. Dar pe mine cine mă ajută? Pe noi cine ne ajută?