— Gata, Lidia, i-am condus pe ai noștri! — Costică apăru în hol, frecându-și mulțumit palmele, de parcă tocmai ar fi încheiat o misiune istovitoare și extrem de complicată.
Odată cu el intră în apartament un miros greu, amestec de praf de pe stradă, haine stătute și încă ceva neplăcut, un iz care îi amintea invariabil Lidiei de rudele de la țară ale soțului ei. Crescută la oraș, femeia nu reușise niciodată să se obișnuiască cu asemenea mirosuri.
— Săracii, au obosit pe drum, continuă Costică. Dar măcar au stat bine la noi. Cred că acum le ajung amintirile pentru multă vreme.
Lidia nu răspunse. Își desprinse geanta de pe umăr și o așeză cu grijă pe singura porțiune cât de cât liberă și curată a suportului pentru încălțăminte.
Se întorsese chiar atunci de la tura de noapte de la cel de-al doilea loc de muncă. Lucra câteva ore la o brutărie mică, unde aerul era mereu îmbibat de mirosul pâinii calde, al produselor de patiserie și al vaniliei. De obicei, aromele acelea plăcute o ajutau să uite pentru câteva clipe cât de obosită era.
În acea dimineață însă, nici amintirea chiflelor abia scoase din cuptor nu putea acoperi duhoarea din propriul apartament.
Cu ani în urmă, locuința fusese mereu primitoare. În camere se simțeau parfumul preferat al Lidiei și aroma cafelei proaspăt făcute. Fiecare obiect avea locul lui, iar curățenia îi liniștea sufletul.
Apartamentul cu trei camere era mândria ei cea mai mare. Îl cumpărase singură, prin muncă și sacrificii. Ani întregi pusese deoparte aproape fiecare ban, renunțând la vacanțe, haine frumoase, ieșiri și lucruri pe care alții le considerau firești.
Îl cumpărase cu mult înainte să-l cunoască pe Costică și înainte ca numeroasele lui rude să apară în viața ei.
Lidia intră încet în sufragerie și se opri, privind urmările celor două săptămâni de „ospitalitate”.
Pe măsuța de cafea, aleasă cândva cu multă grijă, se vedeau pete de grăsime și urme uscate lăsate de paharele ude.
Pernele canapelei erau împrăștiate și mototolite, ca și cum acolo nu se odihnise nimeni, ci se desfășurase o competiție de lupte.
Sub tălpi îi trosniră firimiturile.
În bucătărie era și mai rău.
Chiuveta era plină până la margine cu vase murdare. Pe unele farfurii se uscaseră resturi de terci pe care Lidia nu le gătise niciodată.
Blatul se lipea de degete. Pe podea se vedeau urme clare de încălțăminte murdară. Se pare că oaspeții nici măcar nu consideraseră necesar să se descalțe când se întorceau de afară.
Și toate acestea duraseră deja două săptămâni.
Paisprezece zile întregi, un nou grup de rude ale lui Costică — mătuși, cumnați, nepoți îndepărtați și oameni pe care Lidia abia îi recunoștea — locuise gratuit în apartamentul ei.
Bineînțeles, mâncarea și toate cheltuielile fuseseră suportate tot de ea.
Iar la plecare, niciunul nu găsise de cuviință să-i mulțumească.
— Deci v-ați simțit minunat? întrebă Lidia, întorcându-se spre soț.
Costică își scosese deja pantofii și se îndrepta liniștit către frigider, cu aerul unui om pe deplin mulțumit.
Femeia încă nu ridicase vocea, însă în tonul ei se simțeau oboseala acumulată și iritarea pe care o ținuse prea mult înăuntru.
— Și după această odihnă minunată cine va pune apartamentul la loc? Eu, Costică? Chiar acum, după tura de noapte?
Bărbatul deschise frigiderul și începu să caute ceva de mâncare. Auzind întrebarea, se întoarse nedumerit.
Pe chipul lui, de obicei amabil, apăru o uimire sinceră.
— Lidia, iar începi? Au venit musafiri, au mai făcut puțină mizerie. Mare tragedie! Facem curat și gata. De ce trebuie să faci imediat scandal? Sunt rudele noastre. Trebuie să-i primim cum se cuvine, să-i hrănim și să-i ajutăm cu ce putem. Știi bine în ce condiții trăiesc la țară.
„În ce condiții trăiesc”, repetă Lidia în gând.
Desigur, rudele lui nu aveau un apartament spațios cu trei camere în oraș. Nu aveau nici cele două salarii ale ei, datorită cărora Costică nu trebuia să-și bată prea mult capul cu cheltuielile familiei.
În schimb, aveau avantajul de a veni în oraș ori de câte ori doreau și de a se odihni pe banii altcuiva.
— Costică, aici nu este vorba despre puțină mizerie, spuse ea, arătând cu mâna spre sufragerie. E o adevărată cocină! Și după fiecare vizită a rudelor tale rămâne exact același dezastru. Vin aproape în fiecare lună! Ba unchi, ba mătuși, ba nepoți, ba tot felul de veri îndepărtați cu copii. Nici nu mai știu cine cui îi este rudă. Au ajuns să creadă că aici funcționează un hotel gratuit, cu masă inclusă?
Costică se încruntă.
Zâmbetul lui obișnuit dispăru încet, înlocuit de încăpățânare. Lidia îi cunoștea foarte bine privirea. Soțul ei nu avea nici cea mai mică intenție să-i dea dreptate.
— De ce exagerezi mereu? Ce tot spui „unchi și mătuși străini”? Sunt oamenii mei! Vin la noi, nu la niște necunoscuți. Și nici nu vin atât de des pe cât pretinzi. O dată la o lună sau două — chiar ți se pare prea mult? Poate pentru unii e greu să-și vadă rudele chiar și o dată pe an. Noi am fost crescuți să respectăm musafirii și să-i primim omenește.