La un moment dat, privirea i se încețoșă.
— Trebuie să ies puțin, îi spuse el încet Mihaelei.
— Du-te. Noi vom termina aici.
Andrei porni încet spre poartă. Totul se încheiase deja. Rămas-bunul fusese spus. Îl aștepta doar întoarcerea într-un apartament gol, în liniște și într-o viață în care ea nu mai exista.
Lângă ieșire, pe o bancă veche și scorojită, stătea o fetiță de vreo unsprezece ani. Era slabă, iar haina ponosită îi era mult prea mare. La picioarele ei se afla o cutie metalică plină cu monede.
— Nene, dați-mi ceva pentru pâine, ceru ea cu glas scăzut.
Andrei băgă mâna în buzunar fără să se gândească. Găsi ultimele două bancnote de o sută și le lăsă în cutie.
— Ia-le.
Fetița îl privi uimită.
— Sunt prea mulți bani…
— Ia-i, repetă el obosit, apoi se întoarse spre mașină.
— Nene!
Andrei se opri și privi înapoi.
De data aceasta, copila îl fixa altfel: serios, pătrunzător, cu o maturitate care nu se potrivea deloc chipului ei.
— Soția dumneavoastră trăiește, șopti ea. Dar adevărul nu vă va face fericit. Veniți cu mine.
Andrei rămase nemișcat.
— Ce ai spus?
— Nu avem timp să explic. Haideți.
Fetița își luă cutia și porni repede pe o cărare care ducea spre pădure. Pentru câteva clipe, Andrei nu reuși să facă niciun pas. Inima îi bătea cu atâta putere, încât avea impresia că îi va sparge pieptul.
Trăiește?
Cuvântul nu-și găsea loc în mintea lui.
Apoi porni după ea.
Copila mergea sigură, ca și cum ar fi cunoscut drumul de mult.
— Așteaptă! strigă Andrei când intrară mai adânc printre copaci. Poți să-mi spui clar ce se întâmplă?
— O să vă spun. Dar nu aici. Sunt urechi peste tot.
Andrei se uită în jur. Nu vedea decât pădure.
— Sunt oameni cărora nu le convine deloc să aflați adevărul, adăugă fata.
O luară pe o potecă aproape ascunsă.
— Cum te cheamă? întrebă el.
— Mara.
— De unde știi cine sunt?
— V-am auzit la cimitir. Și… am urmărit-o pe soția dumneavoastră timp de trei zile.
Andrei se opri brusc.
— Ce înseamnă că ai urmărit-o?
Fetița se întoarse și îl privi drept în față. În ochii ei se vedea o povară prea grea pentru un copil.
— Nu a murit în accident. Cineva a vrut să o facă să dispară.
Picioarele lui Andrei se înmuiară. Se prinse de trunchiul unui mesteacăn ca să nu cadă.
— Cine?
— Exact cei care au îngropat astăzi o minciună goală, răspunse Mara calm. Haideți. Vă arăt unde este.
Au mai mers aproape zece minute fără să vorbească. În mintea lui Andrei se amestecau imagini: sicriul închis, insistența Mihaelei, ochii ei uscați și rapiditatea cu care fuseseră rezolvate toate actele.
În cele din urmă, Mara se opri lângă un șopron strâmb, aflat în apropierea unei râpe.
— Aici.
Andrei smulse ușa.
Înăuntru mirosea a pământ umed, mucegai și lemn vechi. Într-un colț, pe o grămadă de pături murdare, zăcea o femeie. Avea fața trasă, părul încâlcit și trupul slăbit de suferință.
Dar ochii…
Ochii aceia erau ai Elenei.
Femeia își ridică privirea, îl recunoscu și începu să plângă.
— Andrei…
Lui i se tăie respirația. Se repezi la ea, căzu în genunchi, o strânse în brațe și o lipi de piept. Era caldă. Era vie.
— Cum… cum s-a putut întâmpla așa ceva?
Elena vorbea cu mare greutate. Cuvintele ieșeau frânte și se încurcau între ele, însă încet-încet adevărul începu să se lege.
La sosirea în oraș, Mihaela o întâmpinase. Îi spusese că înmormântarea bunicului se terminase deja și îi propusese să meargă împreună să-l pomenească. Apoi plecaseră cu mașina, chipurile spre casă. Pe drum, Elena simțise că îi slăbesc puterile, iar în fața ochilor i se făcuse întuneric. Se trezise aici, legată, într-un șopron rece.
— Mihaela mi-a spus că sunt o piedică, rosti Elena cu glas tremurat. Că vor vinde casa și vor împărți banii. Nimeni nu mă va căuta. Apoi mi-a spus că tu ai crezut deja că am murit… că totul s-a terminat.
În Andrei se ridică o furie rece, apăsătoare și teribilă.
— Mara m-a găsit, continuă Elena. Îmi aducea apă și mâncare. Dacă nu era ea, nu aș fi rezistat.
Fetița rămăsese lângă ușă și își răsucea mâneca hainei între degete.
— Locuiesc în apropiere, spuse ea încet. Am văzut când au adus-o aici. La început am crezut că mi s-a părut. După ce am auzit de accident, mi-am dat seama că văzusem bine.
— De ce nu ai mers la poliție? întrebă Andrei.
Mara zâmbi amar.
— Cine m-ar fi ascultat? Pentru toți sunt doar un nimeni.
În clipa aceea, de afară se auziră glasuri.
Mara se încordă imediat.
— Liniște.
Andrei se uită printr-o crăpătură a ușii. Pe cărare se apropiau Mihaela și Sorin. În urma lor veneau doi bărbați voinici.
— Trebuie să fie pe aici, se auzi glasul lui Sorin. Terminăm treaba și scăpăm de urme.
Elena îi apucă strâns mâneca soțului.
— Există o altă ieșire? întrebă Andrei în șoaptă.
Mara încuviință, alergă în spatele șopronului și dădu la o parte fânul vechi. Dedesubt se deschidea o trecere îngustă.
— Duce spre râpă. M-am ascuns și eu pe acolo.
— Tu prima, îi spuse Andrei Elenei.
Cu greu, Elena se strecură prin deschizătură. Mara veni imediat după ea, iar Andrei intră ultimul. Chiar atunci ușa șopronului se deschise cu un trosnet puternic. Din spate se auziră înjurături și focuri de armă, însă gloanțele străpunseră doar scândurile.