Andrei Radu nu a reușit să rămână până la capătul înmormântării. A părăsit cimitirul înaintea celorlalți, ținând strâns în mână o umbrelă neagră și grea, deși cerul era senin, iar ploaia nu se arăta nicăieri. Avea nevoie să se sprijine de ceva. Altfel ar fi trebuit să simtă cât de neputincioase îi atârnau brațele pe lângă trup.
Lângă mormântul încă proaspăt se adunaseră rudele Elenei: sora ei, Mihaela, soțul acesteia, Sorin, câteva mătuși, veri și chipuri cunoscute doar de la nunți și înmormântări. Toți rosteau aceleași fraze potrivite pentru asemenea clipe. Cuvintele erau corecte și bine așezate, însă în glasurile lor Andrei simțea ceva fals, repetat dinainte, ca și cum fiecare își învățase rolul.
— Ține-te tare, Andrei, spuse Mihaela, atingându-i ușor umărul.
Vocea îi tremura, ca și cum s-ar fi luptat cu lacrimile, dar ochii îi rămăseseră uscați. Dintr-un motiv pe care nu-l putea explica, tocmai asta îl duru mai tare decât orice condoleanță.
— Elena a fost un om atât de bun… Dumnezeu îi ia la El pe cei mai buni. Acum ne privește de sus…
Andrei încuviință fără să răspundă. Nici măcar nu mai auzea tot ce se spunea. Întreaga scenă i se părea o greșeală absurdă, un vis străin în care fusese aruncat fără voia lui.
Cu numai o săptămână în urmă, Elena se pregătea să plece în orașul unde trebuia să-și înmormânteze bunicul, Gheorghe. Bătrânul murise pe neașteptate, în urma unui atac de cord, la vârsta de optzeci și doi de ani. Dintre toți nepoții, doar Elena îl iubise cu adevărat. Îl vizita fără să fie rugată, îl suna, îi ducea medicamente și nu aștepta să fie sărbătoare ca să-și amintească de el. Ceilalți îl căutau rar și aproape mereu din obligație.
În dimineața plecării, Elena stătea în fața oglinzii, își îndrepta bluza neagră și își ținea cu greu lacrimile.
— Voi merge singură, îi spusese soțului înainte să iasă.
Andrei își amintea fiecare detaliu: pleoapele ei roșii, mișcarea neliniștită a mâinii, parfumul discret și sărutul scurt pe obraz.
— Știi cât de mult a însemnat bunicul pentru mine. Trebuie să-l conduc pe ultimul drum.
— Poate mergem împreună? insistase el. Nu ești în apele tale, iar drumul e lung…
— Nu. Mâine ai prezentarea. Nu trebuie să lași totul baltă. Mă descurc. Bunicul spunea mereu că sunt cea mai puternică dintre nepoatele lui.
Astea fuseseră ultimele cuvinte pe care le auzise de la ea.
Luni seara târziu, la întoarcere, se produsese accidentul. Potrivit versiunii oficiale, Elena pierduse controlul mașinii pe șoseaua udă. Autoturismul ieșise de pe carosabil, se răsturnase într-un șanț și luase foc. Când ajunseseră salvatorii, nu mai era nimic de făcut.
Marți, la șase și jumătate dimineața, telefonul lui sunase. Vocea polițistului era obosită, aproape lipsită de viață, iar Andrei înțelesese imediat că asemenea ton nu putea anunța nimic bun.
— Domnule Andrei Radu, trebuie să veniți de urgență. Soția dumneavoastră a fost implicată într-un accident grav.
— Este în viață? întrebase el, deși răspunsul îl presimțea deja.
— Îmi pare rău. Nu a supraviețuit. Vă rog să primiți condoleanțele noastre.
După aceea, totul se transformase într-un coșmar cleios. Drumul făcut în zori, morga cenușie, mirosul înțepător de substanțe și pereții albi care îi întorceau stomacul pe dos. Identificarea fusese o tortură. Chipul femeii fusese distrus de flăcări și de metal, iar priveliștea era aproape imposibil de suportat.
Mihaela plângea lângă el, în timp ce Sorin îi șoptea ceva și o mângâia pe mână.
— Andrei, nu trebuie… îl rugase ea. Nu te uita. Păstrează-ți în minte chipul Elenei așa cum era. Nu te chinui singur.
Dar nu exista cale de întoarcere.
Andrei intrase, își încleștase maxilarul și privise trupul acoperit cu un cearșaf. Aproape nimic nu-i mai era familiar. Doar silueta, părul… și inelul. Verigheta ei. În geanta găsită în portbagaj se aflau actele Elenei. Toate păreau să se potrivească într-o singură imagine cumplită.
— Da… ea este, rostise el cu greu.
După aceea, familia Elenei preluase organizarea înmormântării. Ei hotărâseră ca sicriul să rămână închis, se ocupaseră de transport, de locul din cimitir și de masa de pomenire.
— Așa e mai bine, îl convinsese Sorin. După un asemenea accident, oamenii nu au de ce să vadă mai mult decât trebuie. Și nu vor începe tot felul de vorbe.
Lui Andrei nu-i mai păsa de nimic. Nu mai trăia cu adevărat; se mișca doar din inerție și făcea ceea ce i se cerea.
Acum, în acea zi de octombrie neobișnuit de caldă și uscată, stătea lângă mormânt și simțea doar un gol surd. Era atât de adânc, încât până și durerea dispăruse. Cei din jur vorbeau, plângeau și aruncau bulgări de pământ, însă lui i se părea că toate acestea se întâmplau cu altcineva.
— Odihnește-te în pace, surioară… suspina Mihaela.
Andrei abia îi auzea glasul. Cuvintele nu mai aveau nicio putere.
Preotul își continua rugăciunea, apoi rudele începuseră să vorbească pe rând. Ascultându-le, Andrei devenea tot mai nedumerit. Descriau o femeie fără cusur, aproape străină de Elena pe care o cunoscuse el. Elena adevărată fusese vie, încăpățânată, uneori vulnerabilă, capabilă să răspundă tăios și să-și bea cafeaua preferată în fiecare dimineață. Aici însă era transformată într-o imagine lustruită, comodă, fără colțuri.