— Știu.
— Și după aceea rămâi în oraș?
— Nu m-am hotărât.
Andrei reuși să intre la facultatea de medicină abia la a doua încercare. La început locui într-un cămin studențesc, seara lucra ca brancardier și îl suna des pe Radu.
Studiile erau grele.
Cel mai greu îi era la obstetrică.
În ziua în care profesorul explică mecanismele hemoragiilor după naștere, Andrei rămase pe scaun cu degetele strânse atât de tare, încât îl dureau. Știa că mama lui murise din cauza pierderii masive de sânge.
La sfârșitul cursului, se apropie de profesor.
— Domnule profesor, dacă lângă ea ar fi fost un medic, ar fi putut fi salvată?
— Despre cine vorbești?
Atunci Andrei îi povesti cum venise pe lume.
Profesorul îl ascultă fără să-l întrerupă și îi răspunse fără să-i ofere o speranță falsă:
— Este posibil ca ajutorul medical acordat la timp să fi schimbat deznodământul. Dar fără documente, analize și examinări, nimeni nu poate spune cu certitudine.
— Iar un nou-născut poate să stea o zi întreagă în frig și să supraviețuiască?
— Numai dacă are un noroc ieșit din comun.
— Atunci faptul că am trăit a fost un miracol?
Profesorul clătină ușor din cap.
— Aș spune că ai avut un noroc incredibil. Ceea ce oamenii numesc miracol se alcătuiește uneori din lucruri cât se poate de obișnuite: o haină veche, niște fân care ține puțin de cald, doi oameni ajunși întâmplător prin apropiere și hotărârea lor de a nu trece mai departe.
Cuvintele acelea îi limpeziră definitiv alegerea.
Andrei hotărî să lucreze în medicina de urgență.
— De ce nu chirurgie? — îl întrebau colegii.
— Pentru că uneori lucrul cel mai important este să ajungi la timp.
Etapa a zecea. Întoarcerea acasă
La douăzeci și șapte de ani după acea toamnă ploioasă, Andrei se întoarse în zona în care crescuse.
De data aceasta ca medic.
I se oferise un post într-un spital mare din oraș, dar el alese o stație mică de ambulanță care deservea sate îndepărtate și așezări de lângă pădure.
Chiar în prima lună de serviciu, veni un apel urgent: unei femei însărcinate de la un canton forestier îndepărtat îi începuse nașterea prematură.
După zile întregi de ploaie, drumul devenise impracticabil.
Ambulanța rămase împotmolită la aproximativ un kilometru de casă.
Andrei apucă geanta medicală și porni în fugă.
Asistenta cu greu se ținea după el.
În casă, o femeie tânără zăcea chiar pe podea, iar soțul ei se învârtea prin cameră, pierdut de panică.
— Vă rog, salvați-o!
— Ieșiți din cameră și lăsați-ne să lucrăm, — îi spuse Andrei ferm.
După douăzeci de minute, copilul veni pe lume.
Era o fetiță.
Dar mama începu să sângereze puternic.
Andrei acționa repede, fără mișcări inutile. Medicamente. Tensiune. Perfuzie. Pregătirea tărgii. În același timp, un tractor reușise să scoată ambulanța din noroi.
La spital, femeia a fost salvată.
După câteva zile, soțul ei îl găsi pe Andrei pe coridor.
— Domnule doctor, spuneți-mi cum pot să vă mulțumesc.
— Întoarceți-vă acasă împreună cu soția și fiica dumneavoastră. Atât. Nu-mi trebuie nimic altceva.
Bărbatul plecă.
Andrei se așeză pe o bancă goală și, pentru prima dată după foarte multă vreme, începu să plângă.
Nu-și putea aduce propria mamă înapoi.
Dar reușise să salveze mama altcuiva.
Etapa a unsprezecea. După treizeci de ani
Ioana a trăit până la nouăzeci de ani.
La aniversarea ei se strânseseră copiii, nepoții, vecinii de odinioară, precum și Andrei cu soția lui. Până atunci, el avea deja doi copii.
La masa festivă, Ioana îl privi mult timp și cu atenție.
— Nu te-ai schimbat deloc, — spuse în cele din urmă.
— Cum adică?
— Ai ochii Anei.
— Ai cunoscut-o bine pe mama?
— Nu foarte bine. Dar privirea ei n-am uitat-o niciodată.
Bătrâna scoase din buzunar un mic pachețel împăturit cu grijă.
Înăuntru se afla o bucățică de material.
Cenușie, decolorată și cu o margine ruptă neregulat.
— Ce este?
— O parte din basmaua cu care mama ta ți-a legat cordonul ombilical. Elena a păstrat bucata asta, iar mai târziu mi-a dat-o mie.
Andrei ținea peticul cu grijă în palmă.
— De ce nu mi l-ai arătat până acum?
— Mi-a fost teamă că îl pierzi.
— Sunt om în toată firea.
— Pentru mine ai să rămâi mereu băiețelul acela albăstrui pe care l-au adus învelit într-o haină veche.
Ioana zâmbi.
— Gheorghe ți-a șoptit tot drumul: „Respiră, puiule. Respiră.” Iar tu, uite, l-ai ascultat.
Andrei își așeză palma peste mâna ei zbârcită.
— Am supraviețuit fiindcă voi m-ați găsit.
— Nu, dragul meu. Mama ta a fost cea care nu te-a lăsat să pleci. Noi doar te-am luat din brațele ei.
Etapa a douăsprezecea. Câmpul de toamnă
În fiecare toamnă, chiar de ziua lui, Andrei revenea pe acel câmp.
La început venea împreună cu Radu.
Mai târziu începu s-o aducă și pe soția sa.
Iar după ani le arătă locul și copiilor lui.
Acolo unde fusese cândva claia de fân, familia a pus o piatră memorială mică. Nu existau discursuri lungi și nici cuvinte pompoase.
Doar un nume:
Ana Popescu.
Iar dedesubt, o propoziție:
„Aici, dragostea unei mame a fost mai puternică decât frigul și moartea.”
Radu rămase multă vreme în fața pietrei.