Îmbătrânise vizibil și se sprijinea acum într-un baston. Dar nici după atâția ani nu încetase să se considere vinovat.
— Tată, — îi spuse Andrei, — ajunge.
— Ce să ajungă?
— Nu-i mai cere iertare de fiecare dată când venim.
— Dar am plecat atunci.
— Ai plecat ca să câștigi bani pentru familie.
— Ana m-a rugat să mă întorc.
— Nu aveai de unde să știi că va naște înainte de termen.
Radu clătină din cap.
— Un soț trebuie să fie lângă soția lui.
— Dar tu ai fost lângă mine toată viața.
Tatăl își ridică privirea spre fiul devenit bărbat.
— Oare a fost suficient?
— Pentru mine, a fost mai mult decât suficient.
Rămaseră amândoi sub ploaia măruntă și rece.
Andrei deschise la început umbrela. După câteva clipe o închise.
Voia să simtă pe față atingerea unei ploi asemenea celei din ziua în care se născuse.
Își imagină o femeie tânără lângă claia de fân. Părul ud lipit de obraji. Mâinile tremurând de frig. Haina pe care și-o scosese pentru a acoperi trupul nou-născutului.
În ultimele minute ale vieții, Ana nu se gândise la propria frică.
Încercase să-și încălzească băiatul.
Îl strânsese la piept cât putuse de tare.
Făcuse tot ceea ce îi mai stătuse în putere pentru ca el să reziste încă puțin.
Până la dimineață.
Până la cei doi oameni care aveau să treacă întâmplător pe acolo după ciuperci.
Până la dispensar.
Până la spital.
Până la lunga lui viață de adult, în care avea să ajungă el însuși să salveze oameni.
Andrei își puse palma pe suprafața rece a pietrei.
— Mamă, eu încă trăiesc, — spuse încet. — Exact așa cum ți-ai dorit.
De undeva, de după pădure, se auzeau păsări. Din iarba udă se ridica miros de ciuperci, pământ reavăn și frunze putrezite.
Cu mult timp în urmă, Gheorghe îi spusese unui nou-născut aproape fără viață:
„De acum trebuie să trăiești pentru doi.”
Ani întregi, Andrei fusese convins că avea obligația să facă ceva extraordinar pentru a putea justifica moartea mamei sale.
Odată cu vârsta, înțelese însă altceva.
Să trăiești pentru doi nu înseamnă să încerci să trăiești două destine într-o singură viață.
Înseamnă să nu-ți irosești propria viață.
Să-ți iubești copiii.
Să ajungi la timp acolo unde cineva așteaptă ajutor.
Să-i ții minte pe oamenii care, într-o zi, au refuzat să treacă nepăsători pe lângă nenorocirea altuia.
Și să te întorci, în fiecare toamnă, pe câmpul unde o femeie tânără, înainte de a muri, i-a dat copilului ei toată căldura care îi mai rămăsese.
După o zi întreagă, doi oameni veniți să caute ciuperci au deslușit printre rafalele vântului un plânset de copil aproape imposibil de auzit.
Și nu au mers mai departe.