Într-o zi, Andrei, care avea zece ani, intră în casă cu buza spartă.
— Cine ți-a făcut asta? — întrebă Radu.
— Cătălin.
— De ce v-ați bătut?
— A spus că m-au găsit pe câmp ca pe un câine fără stăpân.
Radu își așeză fiul la masă și îi puse pe buză o lingură rece.
— E adevărat că ai fost găsit pe câmp.
Andrei încremeni.
— Deci nu mințea?
— A greșit tocmai lucrul cel mai important. Pe tine nu te-a abandonat nimeni.
Și atunci Radu îi povesti totul.
Despre ziua rece și ploioasă.
Despre Ana, care încercase să ajungă la ajutor medical.
Despre nașterea prematură lângă claia de fân.
Despre felul în care își scosese haina de pe ea și își învelise fiul nou-născut.
Despre cei doi oameni plecați după ciuperci, care auziseră un plânset atât de slab încât ar fi putut foarte ușor să-l confunde cu vântul.
Andrei ascultă până la capăt fără să spună nimic.
— Mama a murit din cauza mea? — întrebă în cele din urmă.
— Nu.
— Dar dacă eu nu existam, ea ar fi rămas în viață.
— Să nu mai spui niciodată asta.
Radu îl prinse strâns de umeri.
— Mama ta nu a murit pentru că te-a născut pe tine. A murit pentru că ajutorul medical nu era acolo când avea nevoie de el. Iar pe tine te-a salvat fiindcă te iubea mai mult decât propria viață.
Andrei privi îndelung fotografia tinerei.
— De ce ai plecat atunci?
Întrebarea îl lovi pe Radu mai tare decât ar fi făcut-o orice acuzație.
— Trebuia să muncesc.
— Ca să câștigi bani?
— Da.
— Și dacă rămâneai acasă?
Radu tăcu.
— Îmi pun întrebarea asta în fiecare zi.
— Și ce răspuns îți dai?
— Că trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar putem măcar să nu fugim de ceea ce se întâmplă acum.
Etapa a șaptea. Scrisoarea Anei
După discuția aceea, Radu deschise dulapul vechi și scoase un plic.
Fusese găsit în buzunarul hainei Anei după înmormântare. Îl scrisese cu câteva zile înainte să nască, dar nu apucase să-l trimită.
„Radu, încearcă să vii cât mai repede. Noaptea începe să-mi fie frică. Mă gândesc tot timpul că nașterea poate începe dintr-odată și că nu va fi nimeni lângă mine. Știu că avem nevoie de bani, dar uneori îmi spun că aș prefera să mai plouă prin acoperiș încă un an, numai să fii tu acasă.
Să nu te superi pe mine. Înțeleg de ce ai plecat. Numai că bebelușul începe să se miște de fiecare dată când îți aude vocea la telefon. Poate că deja te recunoaște.
Dacă e băiat, îl vom chema Andrei. M-am hotărât deja, chiar dacă tu voiai să-i spui Nicolae.
Întoarce-te repede. Te așteptăm.”
Ani întregi, Radu nu avusese curaj să-i arate fiului său scrisoarea.
Acum îi întinse plicul.
Andrei o citi de două ori, de la primul până la ultimul rând.
— Știa că voi fi băiat?
— Nu putea să știe sigur. Poate doar simțea.
— Și de ce voiai să mă cheme Nicolae?
— Voiam să porți numele tatălui meu.
— Bine că mama a insistat.
Radu zâmbi printre lacrimi.
— De cele mai multe ori obținea ce voia.
Andrei împături atent foaia și o puse la loc în plic.
— Pot s-o păstrez eu?
— Când mai crești puțin.
— Sunt destul de mare.
— Ai numai zece ani.
— Dar pe câmp am supraviețuit o zi întreagă singur.
În fața acestui argument, Radu nu găsi nimic de spus.
Îi lăsă plicul.
Etapa a opta. Plecarea lui Gheorghe
Gheorghe Stan a trăit șaptezeci și opt de ani.
În ultimii ani, inima îi făcea tot mai multe probleme, dar nici măcar asta nu-l convinsese să renunțe la pădure. Numai că, de acum, Andrei îl însoțea aproape de fiecare dată.
— Ăștia doi nici nu se duc după ciuperci, — bombănea Ioana. — Se duc numai ca eu să albesc de tot de grijă.
Într-o zi, bătrânul și băiatul ajunseră până la câmpul acela.
Claia dispăruse de mult. În locul ei se vedea doar o adâncitură întunecată printre ierburi și câteva prăjini pe jumătate putrezite.
— Aici a fost? — întrebă Andrei.
Gheorghe dădu din cap.
— Aici.
— Cum ai reușit să-mi auzi plânsul?
— Nu știu. Bătea un vânt cumplit, se auzeau păsările, foșnea tot câmpul. Și totuși te-am auzit.
— Puteai să mergi mai departe.
— Puteam.
— Atunci de ce te-ai oprit?
Bătrânul tăcu puțin, apoi ridică din umeri.
— Poate mama ta a rugat atât de tare pe cineva să te salveze, încât glasul ei a ajuns la noi chiar și după ce nu mai putea vorbi.
Andrei se așeză încet în iarba umedă.
Pentru prima dată în viață se afla exact în locul în care se născuse.
Închise ochii și încercă să-și imagineze ploaia rece, pământul îmbibat cu apă și tânăra pe care o cunoștea numai din fotografii vechi.
— Ți-a fost frică să mă iei în brațe?
— Foarte frică.
— De ce?
— Erai atât de mic, încât mă temeam că în orice clipă ai să încetezi să respiri.
— Dar n-am încetat.
— Ai fost încăpățânat de la început.
Gheorghe muri într-o iarnă.
Andrei stătea lângă Ioana, în apropierea sicriului, și pentru prima dată simțea că pierduse încă un tată.
Nu pe tatăl lui după sânge.
Ci pe omul care, într-o zi, îi ceruse să continue să respire și să trăiască.
Etapa a noua. Alegerea unei profesii
După ce termină liceul, Andrei îi spuse tatălui că vrea să devină medic.
Radu îl privi surprins.
— Tu nici măcar nu suporți să vezi sânge.
— Am să învăț.
— Sunt mulți ani de facultate.