O asistentă îl conduse până la peretele de sticlă care despărțea salonul.
— Deocamdată nu puteți intra. Îl puteți vedea de aici.
Dincolo de geam, într-un incubator transparent, zăcea un bebeluș minuscul. Brațele subțiri îi erau îndoite, pumnii strânși, iar pe lângă năsuc trecea un tub.
— Acesta este copilul meu? — întrebă Radu.
— Fiul dumneavoastră.
— Seamănă cu Ana?
Asistenta îl privi cu atenție.
— În primele zile, nou-născuții seamănă destul de mult între ei.
Radu își lipi palma de sticla rece.
— Puiule, ține-te. M-am întors. De acum sunt aici.
Copilul nu se mișcă.
Doctorul îl avertizase că următoarele douăzeci și patru de ore aveau să fie decisive.
Radu se așeză pe o bancă pe coridor și rămase acolo toată noaptea. Dimineața, o asistentă îi aduse o cană cu ceai. La prânz îi dădu o felie de pâine cu unt. Abia spre seară ieși medicul din salon.
— Am reușit să-i stabilizăm starea.
— Înseamnă că va trăi?
— Pot să vă spun doar atât: astăzi este mai bine decât ieri.
Radu dădu din cap fără să răspundă.
În acel moment, acele cuvinte îi erau suficiente.
După o săptămână, băiatul începu să respire singur.
Peste încă două săptămâni, cântarul arătă pentru prima dată o creștere de o sută de grame.
Când veni vremea întocmirii actelor, Radu privi multă vreme spațiul gol din dreptul rubricii „prenume”.
Ana își dorise ca băiatul să se numească Andrei, după bunicul ei.
— Andrei Radu Popescu, — spuse în cele din urmă. — Așa să-l treceți.
Etapa a patra. Tatăl care nu știa să țină un bebeluș în brațe
Când veni să-și ia copilul din spital, Radu o aduse cu el pe Ioana.
Mult timp nu îndrăzni să-și ridice fiul.
— Dacă îl scap?
— Nu-l scapi, — îi răspunse Ioana hotărâtă. — Îndoaie brațul așa. Cu cealaltă mână îi susții capul.
Andrei cântărea mai puțin decât un sac obișnuit de făină, dar Radu îl purta cu o încordare de parcă ținea în mâini un vas subțire de sticlă.
Acasă, fiecare lucru îi amintea de Ana.
Lângă perete era pătuțul pregătit înainte de naștere. Pe spătar stăteau întinse scutece curate. În dulap se aflau șosețelele minuscule pe care ea le tricotase. Pe masă rămăsese caietul în care Ana nota tot ce trebuia cumpărat pentru copil.
Radu îl deschise.
„Săpun pentru bebe.”
„De cumpărat vată.”
„Trebuie biberon.”
„Să-i amintesc lui Radu să repare fereastra.”
Ultimul rând era subliniat de două ori.
Radu se prăbuși greu pe un scaun și își acoperi fața cu palmele.
Atunci Andrei începu să plângă.
Tatăl ridică brusc capul, dar nu avea nicio idee ce trebuia să facă. Luă copilul în brațe, începu să se plimbe prin cameră, apoi încercă să-i dea biberonul. Băiatul întoarse capul și țipă și mai tare.
După vreo zece minute, cineva bătu la ușă.
Era Ioana.
— L-am auzit de pe drum.
— Nu reușesc să-l liniștesc.
Ea verifică scutecul.
— Păi e ud.
— L-am schimbat acum o oră.
— Bebelușii nu funcționează după ceas.
Ioana îi arătă cum să-l înfeșe corect, cum să încălzească laptele și cum să țină copilul după ce mănâncă.
— Ioana, — spuse Radu încet, — singur n-am să mă descurc.
— Dar nu ești singur.
Din ziua aceea, Ioana și Gheorghe îi vizitară în fiecare zi.
Etapa a cincea. Satul a ales viața pentru el
Andrei a fost crescut, într-un fel, de întregul sat.
Elena venea în fiecare săptămână să-l consulte. Învățătoarea Rodica aducea haine rămase mici nepotului ei. Ileana, vecina de peste drum, împărțea cu ei laptele proaspăt de capră. Primarul îl ajută pe Radu să găsească de lucru în sat, pentru ca bărbatul să nu mai fie obligat să plece luni întregi departe.
Câștiga mult mai puțin decât înainte, însă în fiecare seară se întorcea acasă la fiul lui.
Încetul cu încetul, Radu învăță să spele scutece, să fiarbă terci, să pregătească laptele și să-l adoarmă pe Andrei fredonând aceeași melodie pe care o cântase odinioară Ana.
Noaptea, copilul se trezea de câteva ori.
Uneori, Radu îl lua în brațe, ieșea pe prispă și privea cerul.
— Uite, acolo e mama ta, — îi spunea, arătând către stele. — O vezi pe cea mai luminoasă? Aceea e ea.
Andrei, desigur, nu înțelegea nimic. Își încleșta doar degețelele în cămașa tatălui.
Când împlini un an, Gheorghe îi aduse o mașinuță din lemn, cioplită chiar de mâna lui.
— Ia de aici cadoul nașului.
— Nici măcar nu l-am botezat încă.
— Atunci a venit vremea.
Radu îl privi atent pe bătrân.
— Vrei să-i fii naș?
— Eu am fost primul care l-a ținut în brațe. Pot spune că mi-am câștigat dreptul.
Ioana deveni nașa copilului.
După botez, merseră cu toții la cimitir.
Radu îl așeză pe micul Andrei lângă mormântul Anei. Copilul încă nu stătea bine pe picioare și se prinse de marginea pietrei funerare.
— Aici este mama ta, — îi spuse tatăl în șoaptă.
Andrei atinse cu palma fotografia femeii și, fără vreun motiv pe care adulții să-l poată înțelege, zâmbi.
Radu întoarse capul, ca nimeni să nu-i vadă lacrimile.
Etapa a șasea. Taina locului unde fusese claia
Când Andrei mai crescu, tatăl nu-i povesti imediat adevărul despre locul în care venise pe lume.
Dar copiii de la școală știau.
Într-un sat mic, trecutul nu dispare. Iar ceea ce adulții numesc secret ajunge, mai devreme sau mai târziu, în gura tuturor.