— E puțin sărat, — a spus în cele din urmă. — Puteai pune ceva mai puțină sare.
Gabriela a scos un râs scurt și tremurat. Simona și-a ascuns zâmbetul în pumn, iar Doina a început să tușească.
— Dar este foarte bun, — a adăugat Elena. — Chiar mai bun decât al meu.
Oaspeții au plecat fără veselia obișnuită. Doina și-a încălțat greu cizmele, repetând întruna:
— Ce zi… ce zi…
Simona a îmbrățișat-o pe Gabriela lângă ușă.
— Sună-mă.
— Te sun.
— Dacă ai nevoie, vin cu făcălețul.
Amândouă au râs. De data aceasta râsul era amar, dar sincer.
Mihai a rămas în sufragerie, cu coatele pe genunchi și degetele în păr.
Elena spăla vasele în bucătărie, deși Gabriela o rugase de mai multe ori să nu facă asta.
Ana a mers spre camera ei, apoi s-a întors.
— Mamă, ai fost curajoasă.
— Du-te și odihnește-te.
— Vorbesc serios.
— Știu.
Gabriela s-a așezat în fotoliul din fața lui Mihai.
Între ei se afla masa acoperită cu resturile petrecerii: kurikul răcit, salata lăsată în farfurie și paharul cu urmele vinului roșu.
— Puteai vorbi cu mine înainte, — a spus el fără să ridice privirea.
— Puteam.
— Te-aș fi înțeles.
— Nu, Mihai.
— De unde știi?
— Pentru că timp de opt luni n-ai înțeles nimic. Ai trăit în două vieți și nu ai fost cu adevărat prezent în niciuna. Mamei îi spuneai că suntem o familie fericită. Nadiei îi spuneai că am devenit străini. Iar mie îmi propuneai să mergem la sanatoriu.
Mihai a ridicat ochii. Erau roșii și rătăciți.
— Nu am vrut să se termine așa.
— Nimeni nu vrea.
— Credeam că este ceva temporar. Că se va rezolva singur.
— Dar nu s-a rezolvat.
— Nu.
Și-a acoperit din nou fața.
Gabriela i-a privit mâinile, unghiile roase și alunița de lângă încheietură. Pentru prima dată, nu a mai simțit nimic. Nici tandrețe, nici ură. Doar o pată maronie pe mâna unui străin.
— Nu pleca, te rog, — a spus Mihai. — Să încercăm să reparăm totul.
— Nu plec nicăieri. Apartamentul este al meu.
— Știi ce vreau să spun.
— Știu.
— Putem începe de la capăt.
— Nu, Mihai.
— De ce?
— Pot începe de la capăt doar oamenii care au pus punct. Noi nu am încheiat nimic. Pur și simplu am încetat să mai fim o familie.
Gabriela s-a ridicat, a deschis sertarul vitrinei și a scos pașaportul lui, cheile mașinii și dosarul albastru.
— Ți-am închiriat o cameră aproape de serviciu. Este plătită pentru două luni. Adresa este în plic. Are pat, dulap și bucătărie comună. Vei locui acolo până hotărâm ce facem.
Mihai a ridicat capul.
— Mi-ai închiriat o cameră?
— Da.
— Când?
— Miercuri.
— Ai planificat totul dinainte.
— Da. Dacă nu făceam asta, ai fi rămas aici, iar eu probabil aș fi cedat din nou.
A privit pe fereastră. Se întuneca. În curte, Doru continua să strângă zăpada murdară, iar scrâșnetul lopeții pe asfalt îi suna acum ca un zgomot obișnuit al casei.
După ce toți au plecat, Elena a ieșit din bucătărie.
— Strânge-ți lucrurile, — i-a spus fiului.
— Mamă, așteaptă…
— Vei veni la mine.
— Am deja o cameră.
— Ce cameră?
— Gabriela mi-a închiriat una.
Elena s-a uitat la noră.
— A făcut bine. Du-te acolo. Un bărbat are nevoie să trăiască singur ca să înțeleagă că mâncarea nu apare singură pe masă.
— Acum ești de partea ei?
— Nu sunt de partea nimănui. Doar nu mai vreau minciuni în familia mea.
Înainte să plece, Elena s-a întors spre Gabriela.
— Casa de vacanță este pe numele meu, știi.
— Știu.
— Cheile de rezervă sunt la Mihai. Le voi lua.
— Bine.
— Anei îi place mult zmeura.
Gabriela nu a înțeles imediat ce voia să spună Elena. A dat doar din cap.
Soacra i-a pus palma pe umăr. Mâna era uscată și ușoară și mirosea a garoafe.
— Nu mă conduce, — a spus Elena. — Mă descurc singură.
A plecat.
Luni, Mihai s-a mutat definitiv. A luat două genți, geaca de iarnă și chitara veche. Anei i-a spus că pleacă pentru puțin timp și că vor continua să se vadă în fiecare weekend.
Fata l-a ascultat, răsucindu-și mâneca puloverului.
— Tată, pot să nu vin la tine în camera aceea?
— De ce?
— Nu vreau.
— Bine. Măcar mă vei suna?
— Poate.
Mihai a stat câteva clipe în prag, de parcă voia să mai spună ceva. În cele din urmă doar a făcut un gest cu mâna și a plecat.
Liftul a gemut la etajul șapte.
Gabriela a observat că nu mai tresare când îl aude.
Apartamentul părea mult mai mare. În primele zile, Gabriela s-a simțit aproape străină în propria casă. A deschis dulapurile în care atârnaseră cămășile lui, a atins rafturile goale și a spălat podelele până când scârțâiau de curățenie.
Sâmbătă, Mihai i-a trimis un mesaj:
„Nadia nu-mi răspunde. Am sunat-o de șapte ori.”
Gabriela nu i-a răspuns.
Nu mai voia să fie nici judecătoarea, nici consolarea problemelor lui.
Duminică a sunat Simona.
— Cum ești?
— Încă trăiesc.
— A mai venit Elena?
— Nu.
— Ciudat.
— Nu este ciudat. Este fiul ei și suferința ei.
— Tu ce faci?
— Am o fiică și un kurik.
Simona a râs încet.
— Gabi, poate ar trebui să plângi și tu.
— Nu pot.
— Asta mă îngrijorează.
În acea seară, Gabriela a stat din nou lângă fereastră și a privit luminile din blocul de vizavi. Într-un apartament, o femeie pregătea cina. În altul, un bărbat se certa cu un adolescent. În al treilea, nu se vedea nimeni, doar o instalație veche clipea încă la fereastră.