Elena a încremenit, apoi a zâmbit stânjenit.
— Până la urmă ți-ai dat seama?
— Nu imediat.
— Șmechero! Eram sigură că nu vei înțelege.
— Am înțeles. A trebuit să-l coc de douăsprezece ori până să-mi iasă.
Oaspeții au râs. Doina chiar a aplaudat.
— Dar acesta nu este tot cadoul, — a continuat Gabriela.
S-a dus la fotoliu și a luat dosarul albastru de pe brațul lui.
L-a ținut o clipă în mâini, ca pe o povară pe care trebuia, în sfârșit, să o lase jos.
— Mai există ceva.
Toată conversația s-a oprit.
Gabriela l-a privit direct pe Mihai.
— În dosarul acesta se află copia cererii de divorț pe care am depus-o joi la tribunal.
Cuvintele au căzut peste masă ca un teanc de vase spart.
— Ce? — a întrebat el răgușit.
Gabriela a scos un al doilea plic.
— Iar aici sunt fotografiile, bonul de la restaurant și toate cele o sută douăsprezece mesaje din telefonul tău. Nu am vrut să discutăm singuri, într-un apartament gol. Am vrut ca și mama ta să audă adevărul. I-ai promis că îi vei spune totul înainte de aniversare.
Mihai s-a ridicat brusc, răsturnând scaunul.
— Gabi, ce faci?
— Acum trei săptămâni am aflat despre relația ta. Înaintea mamei tale și înaintea tuturor. În tot acest timp m-ai mințit la micul dejun, la cină și în mașină. Eu nu am făcut scandal. M-am pregătit pentru ziua de azi.
Gabriela s-a întors spre Nadia.
— Îmi pare rău că te-am adus aici în felul acesta. Dar și tu ai dreptul să știi adevărul și să hotărăști singură dacă rămâi sau pleci.
Nadia strângea marginea mesei. Degetele i se albiseră.
— Nu știam că veți fi aici, — a șoptit. — Mihai mi-a spus că între voi s-a terminat de mult. Credeam că ați vorbit deja.
— Nu.
— El mi-a promis.
— Știu.
În liniștea apăsătoare se auzea ticăitul ceasului.
Elena s-a ridicat încet, sprijinindu-se de masă.
— Ce ai spus?
— Mamă, ascultă-mă…
— Nu vorbesc cu tine.
Se uita doar la Gabriela. În ochii ei nu mai era superioritate, ci o durere veche.
— Ai făcut asta în fața tuturor, de ziua mea. Ai vrut să-mi strici aniversarea.
— Nu am vrut să vă rănesc.
— Atunci ce ai urmărit?
— Să aflați adevărul. Și să nu mă mai poată acuza nimeni că mi-am imaginat totul.
— Șarpe ce ești, — a șoptit Elena.
— Mamă! — a izbucnit Mihai.
— Taci! Și tu ești la fel de vinovat. Ai adus în familie…
Elena s-a întors spre Nadia.
— Iar tu! Te-am ținut în brațe când erai mică!
— Tanti Elena, plec acum, — a spus Nadia, ridicându-se.
— Sigur că pleci! Să nu te mai văd niciodată! Îi voi povesti totul mamei tale!
— Povestiți.
Nadia și-a luat geanta și a mers spre ușă. Înainte să plece, s-a întors către Mihai.
— Mi-ai spus că tu și Gabriela nu mai trăiți ca soț și soție de multă vreme.
Mihai a rămas cu gura întredeschisă.
— Nadia, stai…
— Să nu mă mai suni niciodată.
Ușa s-a închis încet. Pe scară s-au auzit pașii ei coborând.
Oaspeții rămăseseră nemișcați.
Doina ținea șervețelul la piept. Paul privea în farfurie. Simona se uita la Gabriela cu îngrijorare și admirație.
Elena s-a așezat greu.
— Acum ești mulțumită?
Gabriela nu răspunse.
Nu simțea nici bucurie, nici victorie. În interior avea doar un gol adânc, ca după un strigăt pe care nimeni nu-l auzise.
— De ce ai făcut asta?
— Pentru că altfel aș fi continuat să tac. Și nu mai am putere pentru asta.
Ana s-a lipit de mama ei.
Elena și-a ascuns fața în palme. Toți se așteptau să înceapă să țipe, dar din gâtul ei a ieșit doar un sunet sec, înăbușit.
Mihai s-a repezit la ea.
— Mamă, îți explic tot!
— Pleacă de lângă mine.
— Mamă…
— Am spus să pleci. Acum voi spune și eu ceva. Și vreau să audă toți.
Elena și-a ridicat capul. Ochii îi erau roșii, dar nu mai avea lacrimi.
— Am fost căsătorită treizeci și unu de ani cu tatăl tău, Mihai. Știi cum a murit. Infarct. Toți au spus că a fost o moarte liniștită.
— Ce legătură are asta?
— Nu mă întrerupe. Știam de Antonia, colega lui. Am aflat în 1989, când am găsit o scrisoare în buzunarul sacoului lui. Am tăcut. Mi-am spus că este doar o rătăcire. Tu erai mic, nu aveam locuință, mama mea era bolnavă. Dar el a continuat timp de cincisprezece ani. Întâi cu Antonia, apoi cu Veronica de la contabilitate, după aceea cu o femeie roșcată. Știam de toate. Și nu am avut niciodată o discuție cu el.
Nimeni nu mai respira aproape.
— Credeam că așa este corect, — a continuat Elena. — Că o femeie trebuie să îndure pentru familie. Timp de treizeci de ani i-am spălat cămășile, am simțit parfumuri străine pe ele și m-am prefăcut că nu observ. Știți ce a fost cel mai rău? Când a murit, aproape că nu am putut plânge. Între noi nu mai rămăsese nimic.
Elena s-a uitat la Gabriela.
— Tu nu ai acceptat tăcerea. Aș vrea să te urăsc pentru ce ai făcut astăzi. Dar nu pot.
— De ce?
— Pentru că te invidiez. Asta este adevărul. Treizeci de ani am invidiat felul în care ai putut trăi altfel, fără să înțeleg ce simt.
Mihai s-a așezat încet.
— Știai despre tata?
— Știam.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ca să ajungi să crezi că orice bărbat are dreptul să facă asta? Speram să fii altfel. M-am înșelat.
Elena s-a ridicat și s-a aplecat asupra kurikului. A rupt o bucată mică și a mestecat-o atent.