Simona s-a așezat pe un taburet și a privit-o lung.
— Ești periculoasă, Gabi.
— Poate.
— Eu aș fi pus bagajele lui Paul la ușă în prima zi.
Din cameră s-a auzit un tușit semnificativ al lui Paul. Cele două surori s-au privit și au izbucnit într-un râs nervos.
— Cu ce te ajut?
— Deschide borcanele.
— Atât?
— Și stai lângă mine. Pentru orice eventualitate.
— Ce eventualitate?
— Poate nu voi rezista.
— Vei rezista, Gabi, — a spus Simona.
Probabil acestea au fost cele mai potrivite cuvinte pe care le auzise Gabriela în ultimele două săptămâni.
Elena a sosit la ora două, nu dimineața, cum presupusese fiul ei. Purta o rochie albastră cu guler înalt, ținea o geantă mică și un buchet de garoafe. Cu ea venise vecina, Doina, o femeie plinuță care iubea dantela și arăta de parcă mergea la propria nuntă.
— Ce frumos este aici! — a exclamat Doina. — Ca într-un film!
— Este frumos, — a confirmat Elena, cercetând masa ca pe o inspecție.
— Fața aceasta de masă e cea cu albăstrele?
— Da.
— Îmi amintesc. Este lucrată foarte îngrijit.
Pentru Elena, asta echivala cu un compliment extraordinar.
Mihai a ieșit din baie proaspăt bărbierit, purtând cămașa deschisă la culoare din fotografie.
Gabriela a întors capul.
Oaspeții s-au așezat. Ana a rămas lângă mama ei. Simona s-a așezat de cealaltă parte, iar Mihai a ajuns în fața lor, între Elena și Doina.
Pe măsură ce timpul trecea, el începea să pară relaxat, ca un om convins că toate pericolele au trecut.
La masă se vorbea, se râdea și se mânca. Doina povestea despre nora ei, Simona despre o inspecție la școală, iar Paul mânca în liniște.
Gabriela nu mânca aproape nimic. Turna băuturi, schimba farfurii și privea mereu ceasul de pe perete, care rămânea în urmă cu patruzeci de minute.
La un moment dat s-a auzit soneria.
Un sunet scurt și timid.
Mihai s-a oprit din vorbit.
— Cine mai vine?
— Deschid eu, — a răspuns calm Gabriela.
A mers în hol. Inima îi bătea greu, aproape dureros.
În prag se afla o femeie înaltă, cu părul lung și castaniu. Purta o rochie bej și ținea o cutie de cofetărie.
— Bună ziua. Sunt Nadia. Am vorbit la telefon.
— Da. Intrați.
Nadia a pășit înăuntru, vizibil nesigură.
— Îmi pare rău că nu am adus flori. Nu știam…
— Nu-i nimic. Scoateți-vă haina.
Gabriela i-a luat paltonul. Țesătura era moale și caldă și mirosea a parfumul unei persoane străine.
În sufragerie, vocile au început să amuțească.
Mihai s-a ridicat.
Nadia a intrat în prag.
S-au privit.
Pentru o clipă, amândoi au rămas împietriți.
— Faceți cunoștință, — a spus Gabriela tare. — Ea este Nadia Savin, fiica Lidiei. Elena, îți amintești de ea? O știai de când era copil.
Fața Elenei s-a luminat sincer.
— Nadia! Doamne, ce mare te-ai făcut! Vino să te văd!
Nadia s-a apropiat.
Elena a îmbrățișat-o, a bătut-o pe umeri și a privit-o din cap până-n picioare.
— Ce frumoasă ești! Exact ca mama ta. Lidia trebuie să fie foarte mândră.
— Bună ziua, tanti Elena. La mulți ani.
— Mulțumesc, draga mea. Așază-te. Gabi, adu-i o farfurie și pune-o lângă Mihai. Doar lucrează împreună.
Tăcerea devenise atât de adâncă, încât părea că și paharele din vitrină sună.
Gabriela a luat farfuria și tacâmurile și le-a pus lângă soțul ei, între Mihai și Doina.
Nadia s-a așezat fără să privească pe nimeni.
Mihai era nemișcat. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare.
— Mihai, toarnă-i ceva fetei, — a ordonat Elena.
— Da, mamă.
El a întins mâna spre sticlă. Gâtul ei a lovit marginea paharului, iar câteva picături de vin roșu au căzut pe fața albă de masă, printre albăstrelele brodate.
Urările au început după ora patru.
Paul a spus câteva cuvinte. Doina a recitat o poezie lungă. Simona a ținut un discurs solemn, ca la serbările școlare.
Mihai bea mai mult decât de obicei. De fiecare dată când se apropia de pahar, Nadia își retrăgea puțin scaunul. Când ea lua furculița, el o privea rapid, apoi se uita neliniștit la Gabriela.
Aștepta să vorbească.
Gabriela continua să tacă.
În cele din urmă, Elena a lovit ușor paharul cu cuțitul.
— Dragii mei, vreau să vă mulțumesc tuturor. Mai ales ție, Gabi. Recunosc că nu m-am purtat întotdeauna corect cu tine.
Mihai aproape s-a înecat.
— Astăzi ne-ai primit în casa ta, ai pregătit o masă minunată și ai făcut atâtea bunătăți. Nu am mai avut de mult o aniversare atât de frumoasă. Îți mulțumesc.
— Cu plăcere, — a răspuns Gabriela.
— Și mai vreau să spun ceva. Fiul meu este un om extraordinar. Întotdeauna am crezut că lângă el trebuie să fie o femeie pe măsura lui.
Elena și-a ridicat paharul. Privirea i s-a oprit asupra Nadiei și, fără să-și dea seama, i-a făcut cu ochiul.
Nadia a pălit.
Atunci Gabriela s-a ridicat.
Ana i-a prins sub masă marginea rochiei.
— Elena, pot să spun și eu câteva cuvinte?
— Sigur, dragă.
— Am pregătit un cadou special.
Gabriela a ieșit în bucătărie și s-a întors cu un platou mare. Pe el se afla kurikul rumenit, decorat cu o stea.
L-a pus în fața sărbătoritei.
— L-am făcut după rețeta dumneavoastră. Vă amintiți? Mi-ați dictat-o acum cincisprezece ani. Doar că ați schimbat puțin proporțiile.