Apoi a deschis conversația familiei și a găsit fotografia sălii rezervate pentru aniversare. Localul ales de Elena era vechi, cu coloane decorative care imitau luxul.
A scris:
„Ce-ar fi să facem aniversarea mamei la noi? Mai intim, în familie. Eu gătesc.”
Mihai a răspuns aproape imediat:
„Glumești? Sunt invitați patruzeci de oameni!”
„Nu trebuie să vină toți. Putem chema doar familia apropiată, vreo cincisprezece persoane. Mă ocup eu de mâncare.”
„Mama voia restaurant.”
„Propune-i. Cred că va accepta.”
După aceea, Mihai nu a mai scris.
Gabriela a întors telefonul cu fața în jos și a simțit frică. Nu de urmări, ci de propria hotărâre. Totul se așeza în mintea ei cu o ușurință neliniștitoare.
Avea dreptul să facă asta? Nu devenea prea crudă?
Elena era, în ciuda firii ei dificile, o femeie în vârstă care își dorea o aniversare liniștită.
Atunci și-a amintit ce-i spusese mama ei cândva: un om tăcut nu este întotdeauna mai bun decât unul gălăgios. Uneori, pentru tăcere plătești un preț mult mai mare.
Telefonul s-a luminat.
„Mama a acceptat! Chiar s-a bucurat. A spus că la restaurant e scump și mâncarea nu e bună.”
Gabriela a zâmbit fără voie.
Numărul Nadiei l-a găsit între notițele lui Mihai, lângă lista de cumpărături și parola de internet.
A sunat-o miercuri, dintr-un coridor gol de la serviciu.
— Bună ziua, ascult.
— Bună ziua. Mă numesc Gabriela Nicolae. Sunt soția lui Mihai Andrei.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcere.
— Bună ziua, — a răspuns Nadia cu prudență. — Nu înțeleg.
— Sunteți Nadia Savin?
— Da.
— Mama dumneavoastră este Lidia?
— Da. S-a întâmplat ceva?
— Nimic rău. Sâmbătă, soacra mea, Elena, împlinește șaizeci și cinci de ani. Și-a amintit de dumneavoastră și m-a rugat să vă invit. Spune că o cunoaște pe mama dumneavoastră.
Tăcerea s-a adâncit.
— Elena m-a rugat personal?
— Da. A spus că vă ține minte de când erați copil, cu două codițe.
Nadia a râs nervos.
— Nu știu ce să spun. Poate va fi stânjenitor.
— Nu va fi. Ne-am bucura să veniți.
— Mihai știe?
— Îi voi spune eu.
— Atunci mulțumesc. Voi veni. Să aduc ceva?
— Nu este nevoie. Doar veniți.
Gabriela a închis și a rămas cu umărul lipit de perete. Tania, contabila, a trecut pe lângă ea și a întrebat-o dacă se simte bine.
— Doar mă doare puțin capul, — a răspuns Gabriela.
În realitate, mintea ei era limpede într-un fel care o speria.
Vineri seara a început să coacă.
Pe aragaz stăteau două tăvi, iar a treia aștepta lângă fereastră. Din cuptor se răspândea miros de supă de pui, ceapă și unt topit.
Ana își făcea temele în camera alăturată.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Chiar ai invitat femeia aceea?
— Da.
— Tata știe?
— Va afla curând.
Ana a apărut în prag, cu creionul după ureche.
— Dacă se enervează foarte tare?
— Atunci se va enerva.
— Dacă începe bunica Elena să țipe?
— Probabil că va țipa.
— Și tu nu ți-e frică?
Gabriela și-a șters mâinile de șorț.
— Ba da, Ana. Dar mai înfricoșător este să trăiești printre oameni care se prefac mereu că nu se întâmplă nimic. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva tu ești nebună.
— Și de ce faci asta?
— Vreau ca toți să audă adevărul în același timp. Aici, în fața martorilor. Ca nimeni să nu poată schimba povestea după aceea.
— Ca la tribunal.
— Într-un fel.
— Dacă nu vreau să ies la masă?
— Rămâi în camera ta.
Ana a clătinat din cap.
— Nu. Voi sta lângă tine.
Kurikul a ieșit frumos, cu o crustă aurie și o mică stea decupată în centru.
Mihai s-a întors aproape de ora zece. Gabriela stătea în fotoliul de lângă fereastră.
— Încă nu dormi?
— Nu.
— Mâine va fi o zi grea. Mama probabil va veni devreme. Ai făcut kurikul?
— Două.
— Bravo, draga mea.
Apoi s-a oprit.
— Apropo, de ce ai sunat ieri la serviciu și ai întrebat de Nadia? Secretara mi-a spus că o femeie s-a interesat de ea.
— Eu nu am sunat.
— Atunci cine?
— Nu știu.
Pentru prima dată în viața lor, Gabriela l-a mințit fără să clipească.
— În ultima vreme se întâmplă numai lucruri ciudate, — a mormăit el.
— Culcă-te. Mâine vin musafirii.
— Ești supărată pe mine?
— Nu.
— Sigur?
— Mihai, culcă-te.
El s-a băgat sub pătură. A rămas mult timp foindu-se, apoi respirația i s-a liniștit.
Gabriela a ascultat sunetul care odinioară i se părea cel mai sigur din lume.
Acum îi aducea doar amintiri.
Sâmbătă dimineața, apartamentul s-a umplut de miros de aluat copt și mandarine.
Gabriela s-a trezit la șase. A întins masa pentru cincisprezece persoane, a scos fața de masă albă cu albăstrele brodate, făcută de ea în anul nașterii Anei, și a așezat paharele de cristal ale bunicii.
A adus și samovarul vechi pe care Simona îl luase de la casa de vacanță.
Solnița de argint a pus-o întâi în mijlocul mesei, apoi în dreapta și, după câteva secunde de gândire, în stânga.
— Iar te ocupi de solnița asta? — a întrebat Simona, care venise prima, împreună cu soțul ei, Paul.
Paul a pus pe pervaz două borcane mari cu castraveți murați.
— Unde este ea? — a șoptit Simona.
— Cine?
— Femeia invitată.
— A promis că vine la trei.
— Iar Mihai nu știe nimic?
— Nimic.