La masă s-a făcut liniște.
Până și Ana a încetat să mestece.
— Mamă, — a spus Mihai încordat, — înțelegi ce vorbești? Eu eram deja împreună cu Gabriela.
— Vorbesc despre trecut, nu despre ziua de azi. Pe atunci aveam tot felul de gânduri.
Elena a început să împartă compotul, nepăsătoare.
Gabriela îl privea pe Mihai. Se înroșise până la urechi, împingea cartoful cu furculița și nu îndrăznea să-i întâlnească ochii.
Atunci a înțeles.
Mihai nu se temea că soția lui va afla despre Nadia.
Se temea că va afla mama lui.
Asta îi despărțea mai mult decât orice. Gabriela încercase toată viața să-i protejeze sentimentele. Mihai încercase, înainte de toate, să păstreze liniștea mamei.
Drumul spre casă s-a desfășurat aproape fără cuvinte. Mihai pornea și oprea radioul. Ana privea pe geam. Gabriela urmărea luminile străzii.
Acum știa adevărul, iar ceilalți încă nu bănuiau că ea îl știa.
Cunoașterea aceea îi dădea o putere ciudată, dureroasă. Ca și cum ar fi ținut în palmă un cărbune încins și ar fi putut oricând să-l mute în mâna altcuiva.
Deocamdată, însă, nu avea de gând să-l lase.
Cabinetul avocatei se afla la etajul al treilea al unei clădiri vechi. Înăuntru era un ficus mare și un calendar rămas din anul trecut.
Pe avocată o chema Felicia Ardelean. Avea puțin peste cincizeci de ani, părul scurt și ochelari prinși cu un șnur subțire.
— Căsătoria a fost înregistrată în două mii cinci, — a spus ea, răsfoind actele. — Aveți un copil minor. Apartamentul cui îi aparține?
— Mie. L-am moștenit de la bunica înainte să mă căsătoresc.
— Aveți actele?
— Da.
Felicia le-a verificat și a încuviințat.
— Este proprietatea dumneavoastră personală și nu se împarte la divorț. Mașină există?
— Este pe numele lui Mihai. A fost cumpărată după căsătorie.
— Atunci intră la bunuri comune. Casa de vacanță?
— Este pe numele soacrei. Noi doar îngrijim grădina.
— Deci nu se împarte. Mai aveți ceva?
— Niște economii într-un cont comun.
— Ați hotărât să divorțați sau doar vă informați?
— Nu sunt încă sigură.
— În cazul unui copil minor, divorțul se pronunță prin instanță. Se poate acorda un termen de împăcare de până la trei luni. Pensia alimentară este, de regulă, un sfert din venitul părintelui. Ana va locui cu dumneavoastră?
— Da.
— Se va opune soțul?
— Nu știu. Nu-i place să se certe direct. Face, în schimb, ce îi convine.
Avocata și-a scos ochelarii.
— Aveți dovezi ale infidelității?
— Fotografii, bonul de la restaurant și mesajele.
— Cum le-ați obținut?
— Prin tableta fiicei. El și-a conectat singur contul.
— Aveți grijă. Citirea unei corespondențe fără consimțământ poate ridica probleme juridice. Le puteți folosi pentru a înțelege situația, dar oficial trebuie procedat cu atenție.
Gabriela a dat din cap.
— Nu vreau nimic special. Vreau doar ca Ana să nu sufere și totul să se termine cu demnitate.
— „Cu demnitate” înseamnă altceva pentru fiecare, — a spus Felicia. — Eu pot avea grijă de partea legală. Restul depinde de dumneavoastră.
La ieșire, Gabriela a coborât pe scări. Afară ningea ud și greu. A așteptat autobuzul douăsprezece minute, apoi a mers pe jos până acasă.
În apartament mirosea a ceapă prăjită.
Mihai se întorsese mai devreme și își făcea ouă pe tigaia comună, pe care nu o spăla niciodată după ce mânca.
— Unde ai fost? — a întrebat vesel. — Am crezut că ai fost la cumpărături.
— Am avut treabă.
— În ultima vreme ești mereu cu gândurile în altă parte. Poate plecăm undeva în weekend? La un sanatoriu. Tata iubea astfel de locuri.
Gabriela l-a privit mult timp. Era lângă aragaz, cu spatula în mână, purtând un tricou vechi, cu gulerul lărgit. Avea expresia unui om vinovat care încearcă să-l îmbuneze pe celălalt fără să recunoască de ce este vinovat.
— Nu vreau, — a spus ea.
— De ce?
— Pur și simplu nu vreau.
— Te porți foarte ciudat.
A întors spatele și a continuat să gătească.
Încă trei zile Gabriela a tăcut.
Se simțea ca un om care duce un ibric plin cu apă clocotită. Fiecare pas trebuia făcut cu grijă, fără să verse nimic.
În a patra seară, a deschis dulapul și a scos un caiet vechi, cu copertă de plastic. Fusese carnetul ei din studenție, unde adunase rețete.
Între filele îngălbenite se afla o foaie împăturită în patru. Scrisul mic și rotunjit îi aparținea Elenei.
Rețeta pentru kurik.
Cu aproximativ cincisprezece ani în urmă, Gabriela i-o ceruse aproape implorându-se. În acea perioadă, Elena pregătea prăjitura doar la sărbători și păstra ingredientele ca pe un secret de stat.
Într-o zi, îi dictase rețeta la telefon, dar încurcase intenționat aproape toate cantitățile.
Gabriela avusese nevoie de mai multe încercări ca să înțeleagă. Aluatul nu creștea, umplutura se revărsa, iar prăjitura se rupea.
Atunci refăcuse singură rețeta. Schimbase proporțiile, testase combinații și notase totul cu răbdare.
În cele din urmă, kurikul ei ieșise mai bun decât al soacrei.
Amândouă știau asta.
Niciuna nu recunoscuse vreodată.
Pe foaie scria: „Pentru Gabi. Să nu o pierzi.”
Gabriela a privit cuvintele mult timp.