La capătul firului s-a lăsat o tăcere lungă.
— Îl omor, — a spus în cele din urmă Simona. — Chiar astăzi. Iau făcălețul și vin la voi.
— Lasă făcălețul acasă.
— Atunci spune-mi de ce ai nevoie.
Gabriela s-a uitat la ceasul de pe perete. Rămânea în urmă cu patruzeci de minute de mai bine de un an, însă ea nu găsise niciodată timp să-i schimbe bateria.
— Nu știu încă.
— Îi spui Elenei?
— Nu.
— De ce?
— Nu m-ar asculta. Ar spune imediat că inventez.
— Atunci spune-i lui Mihai în față. Să vedem cum se apără.
— Ce voi auzi? Că sunt eu vinovată? Că sunt mereu nemulțumită? Că mama lui e bolnavă și că aleg cel mai prost moment să fac scandal?
— Exact asta o să spună.
— Vezi? Am auzit deja toate lucrurile astea. Doar motivele s-au schimbat.
Simona a oftat.
— Și ce vrei, de fapt?
— Vreau ca nimeni să nu poată spune mai târziu că m-am înșelat sau că am înțeles greșit.
Gabriela a fost surprinsă de calmul propriei voci.
— Gabi, începi să mă sperii.
— Și pe mine mă sperie ce simt.
După ce a închis, a rămas mult timp lângă fereastră. În curte lătra un câine, cineva își încălzea mașina, iar aburul alb se ridica în lumina felinarului. Doru, administratorul, curăța zăpada de pe alee, mișcând lopata cu aceeași răbdare cu care un ceas măsoară secundele.
Pentru prima dată în douăzeci de ani de căsnicie, Gabriela nu voia să discute cu nimeni.
Avea nevoie să gândească singură.
— Mamă, de ce nu aprinzi lumina? — a întrebat Ana din prag.
— Mă uit.
— La ce?
— La curte.
Ana a ezitat, apoi a spus:
— Mamă, trebuie să-ți povestesc ceva.
Gabriela s-a întors spre ea.
Fata privea în jos, la papucul căruia îi căzuse ciucurele.
— În decembrie l-am văzut pe tata în centrul comercial. Era cu o femeie. Stăteau într-o cafenea și el o mângâia pe mână.
Tăcerea din cameră a devenit apăsătoare. Din bucătărie se auzea un robinet picurând.
— De ce nu mi-ai spus până acum?
— Mi-a fost frică. M-am gândit că te-ar durea. Și apoi am crezut că poate am văzut greșit.
— Nu, scumpa mea. Ai văzut bine.
— Mamă…
Ana s-a apropiat și a îmbrățișat-o strâns. Se cuibărise la pieptul ei cu o disperare copilărească, așa cum nu mai făcuse de ani de zile.
Gabriela i-a pus mâna pe ceafă și i-a simțit tremurul.
— Tu nu ai nicio vină, — i-a șoptit. — Ai înțeles? Niciuna.
— Numai să nu pleci, te rog.
— Unde să plec? Apartamentul este al meu.
Ana a izbucnit în râs printre lacrimi și și-a șters nasul cu mâneca.
Locuința îi fusese lăsată Gabrielei de bunica ei, cu doi ani înainte de căsătorie, cu mult înainte ca ea și Mihai să aibă bunuri comune. Când el pășise pentru prima dată în acel apartament, toate lucrurile lui încăpeau într-o geantă. Mai adusese și o chitară la care nu cântase niciodată.
Anii trecuseră, iar aproape nimeni nu-și mai amintea detaliul.
Gabriela nu-l uitase.
Duminică, familia a mers, ca de obicei, la Elena.
Soacra locuia într-un bloc vechi de cărămidă, la celălalt capăt al orașului. Apartamentul ei de două camere era la parter. Pe pereți atârnau covoare vechi, iar televizorul era acoperit de o vază mare de cristal.
În casă mirosea întotdeauna a varză călită și foi de dafin. Elena părea să fi alcătuit meniul familiei cu zeci de ani în urmă și să nu fi văzut niciun motiv să-l schimbe.
— Iar ați întârziat, — a spus ea în loc de salut.
— Mamă, a fost aglomerație, — s-a scuzat Mihai.
— Mereu e aglomerație. Pe vremuri oamenii știau să circule.
— Bună ziua, Elena.
— Bună, dragă. Intrați, dar descălțați-vă. Am spălat pe jos.
Pe masă erau deja salată de cartofi, salată cu crab, pește cu maioneză, aspic și o plăcintă mare cu varză.
Mihai a întins mâna spre plăcintă.
— Te-ai spălat pe mâini? — l-a întrebat mama lui.
— Sigur.
— Nu minți. N-am auzit apa la baie.
Mihai a oftat și s-a dus să se spele.
Gabriela s-a așezat pe locul ei obișnuit, la marginea canapelei, acolo unde un arc vechi îi apăsa coapsa. De fiecare dată, Elena observa că nora îi strică mobila.
— De ce ești atât de palidă? — a întrebat-o soacra în timp ce turna supa. — Ești bolnavă?
— Nu, sunt bine.
— Arăți ca o ciupercă. Mihai, uită-te la soția ta, se stinge văzând cu ochii, iar tu nu observi nimic.
— Mamă, ajunge.
— Eu spun adevărul. La vârsta ta făceam serviciu, țineam casa și îmi primeam bărbatul cum se cuvine. Acum oamenii vin, mănâncă și se aruncă în fața televizorului.
Gabriela a mâncat în liniște.
— Apropo, am o veste, — a continuat Elena. — M-a sunat zilele trecute Lidia Savin. Îți amintești de prietena mea? Fiica ei locuiește acum aici. O cheamă Nadia. A spus că lucrează la aceeași companie cu tine, Mihai. Ai întâlnit-o?
Furculița din mâna lui s-a mișcat abia vizibil.
— Da, — a răspuns. — Dar este într-un alt departament.
— Minunat. Invit-o la aniversarea mea. Să vadă și ea cum știm noi să sărbătorim.
— Mamă, vor fi deja patruzeci de persoane.
— Și ce dacă? Fata este singură într-un oraș străin. I-am promis Lidiei că voi avea grijă de ea.
Gabriela și-a așezat lingura cu grijă.
— Cum spuneți că o cheamă?
— Nadia Savin. Ce fată frumoasă a devenit! Cu mulți ani în urmă m-am gândit că ar fi bine ca Mihăiță al meu să se însoare cu o asemenea fată.