Pentru o clipă, inima i se opri, apoi începu să bată atât de puternic, încât aproape că nu mai putea respira. Cunoștea desenul acela. Exact aceeași emblemă o purtau tinerii mecanici de la stația de mașini și tractoare. Andrei se lăudase cândva că, la șaisprezece ani, după ce reparase primul motor, își tatuase pasărea cu un ac și cauciuc ars. Elena se aplecă asupra soldatului, încercând să-i recunoască trăsăturile, însă chipul lui era acoperit doar de arsuri și zgârieturi.
— Cum îl cheamă? întrebă ea în șoaptă. Știți cine este?
— Necunoscut. Nu avea acte, iar tancul a ars cu totul. Probabil nu trece de noaptea asta, răspunse infirmiera, ridicând nepăsătoare din umeri. În delir tot strigă după o femeie. Parcă spune Lina… sau Nina.
Elena își apropie urechea de buzele muribundului. Abia se mișcau, însă printre horcăieli i se păru că aude: „Elena… proasto… doar te iubesc…”
I se puse un nod greu în gât. Apucă mâna nevătămată a soldatului și încercă să-i simtă pulsul, dar degetele ei simțiră cum palma se răcește tot mai mult. După o oră, tanchistul muri fără să-și recapete cunoștința. Medicul consemnă decesul, iar Elena ieși în curtea spitalului cu picioarele moi. Stătu multă vreme sub ploaia înghețată, incapabilă să plângă sau să tragă aer în piept.
Era aproape sigură că-l pierduse pe Andrei. Războiul nemilos o adusese din nou în fața omului de care se despărțise din teamă și mândrie, numai ca să o oblige să-i privească moartea chinuitoare.
După acea zi, Elena deveni și mai aspră. Se închise în ea, răspundea tăios și își urmărea țelurile cu o hotărâre aproape dureroasă. În anul trei, proiectul ei pentru un pod peste râul Alb fu trimis la un concurs studențesc național și obținu locul al treilea. Profesorii îi preziceau un viitor strălucit în inginerie. Înăuntrul ei, însă, se lățea un gol care o mistuia. Elena hotărî că nu va mai permite niciodată iubirii să-i intre în viață și că munca va fi singurul ei rost.
La începutul lui 1944, când soarele începuse deja să topească zăpada murdară de pe străzi, un grup de studenți fu trimis în practică în regiunile abia eliberate. Viitorii ingineri trebuiau să evalueze distrugerile și să calculeze costurile refacerii podurilor. Una dintre rute trecea prin satul Lunca.
Elena se apropia de locul natal cu inima grea. Gemenii, Radu și Doru, trebuie să fi crescut mult. Lina, dacă supraviețuise bolilor, probabil mergea deja la școală. Iar Ștefan, care fusese cândva un bebeluș, poate nici nu-și mai amintea de sora lui. Nu știa ce o așteaptă în curte: o mamă care s-o blesteme sau o casă părăsită.
Lunca se schimbase cumplit. Satul părea îmbătrânit cu zeci de ani și se ruina văzând cu ochii. La multe case ferestrele erau bătute în scânduri. Casa familiei se înclinase într-o parte, un colț se lăsase adânc în pământ, iar prin acoperișul spart ploaia pătrundea înăuntru. Nu mai era nici vaca, nici porcii grași. Doar o capră slabă căuta fire de iarbă lângă gard. Pe treptele prispei stătea o fetiță firavă, bolnăvicioasă, de vreo unsprezece ani.
— Lina? o strigă Elena cu nesiguranță.
Copila tresări și ridică spre ea ochii speriați.
— Elena… chiar te-ai întors? întrebă ea abia auzit.
Mama murise de tifos cu aproape un an în urmă. Radu și Doru, care ajunseseră la paisprezece ani, fugiseră de acasă și se alăturaseră unui detașament de partizani. De atunci nu mai venise nicio veste despre ei. În casa pe jumătate distrusă rămăseseră doar Lina, încă bolnavă, și Ștefan, care avea șase ani. Auzind o voce străină, băiatul ieși în fugă. Era slab, cu urechile clăpăuge și uimitor de asemănător tatălui lor.
Elena nu se putea mișca. Ceea ce vedea era mai înspăimântător decât cea mai grea greșeală dintr-un calcul de rezistență. Plecarea ei îi salvase propria viață, dar pentru cei rămași acasă devenise încă o lovitură. Fără sprijinul soțului și al fiicei celei mari, Paraschiva se frânsese cu totul și se stinsese într-un timp scurt.
Toată noaptea Elena stătu lângă sobă și îi privi pe cei mici dormind. Trebuia să aleagă din nou. Se putea întoarce în oraș, să-și termine studiile, să-și susțină diploma și să șteargă pentru totdeauna Lunca din amintire. Sau putea rămâne printre ruine și să-i crească pe Lina și Ștefan. Războiul nu se terminase, ziua de mâine era nesigură, iar cei doi copii nu mai aveau pe nimeni în afară de sora lor.
Hotărârea o sfâșie. Dimineața însă, Elena depuse cerere și intră în concediu academic.
Iarna lui 1944 o trecură aproape prin minune. Elena intră într-o echipă de construcții a gospodăriei colective, care repara ferma distrusă. Ridica bârne grele, frământa lut și cârpea acoperișuri. Seara, după ce-l culca pe Ștefan, se așeza lângă Lina și o învăța să citească. Muncitorii primeau foarte puțini bani; plata se făcea mai ales sub forma unor rații de pâine. Sora cea mare le dădea copiilor partea cea mai mare, rămânând ea însăși aproape flămândă.