În mai 1945, în sat se anunță Victoria. Soldații care supraviețuiseră începeau să se întoarcă în Lunca. Oamenii ieșiră pe ulițe, plângeau, se îmbrățișau și cântau. Elena stătea lângă poarta casei și nu-și lua ochii de la drum. Era convinsă că pentru ea nu mai avea cine să vină. Tatăl era dat dispărut lângă Königsberg. Tanchistul pe care îl confundase cu Andrei murise demult. În suflet îi rămăsese doar o tristețe liniștită, rece ca cenușa.
Totuși, înaintea ei se afla încă ultima încercare.
Când soarele cobora spre apus și primul val de bucurie se mai potolise, un bărbat necunoscut se apropie de poartă. Purta o tunică murdară, arsă în mai multe locuri. Îi lipsea un braț. Slăbise cumplit, avea barba crescută, iar de la tâmplă până spre obraz i se întindea o cicatrice roșie, adâncă, lăsată de schije. Elena îl privi fără interes și era gata să se întoarcă, când omul se clătină și se prinse cu singura mână de gard.
— Elena… rosti el cu glas răgușit.
Fata încremeni. Glasul acela nu putea aparține unui mort. Dar tatuajul? Cum rămânea cu tatuajul?
— Andrei? întrebă ea, fără să îndrăznească să se miște.
— Nu m-ai recunoscut? Acum sigur nu mai poți să mă numești frumos. Mi-am lăsat brațul lângă Orșa… Mi s-a spus că ai plecat să studiezi ingineria. Ai terminat sau nu?
Elena nu reuși să răspundă. Își duse degetele la gât, de parcă ar fi trebuit să-și amintească singură cum se respiră. Tot ceea ce îngropase în ziua aceea ploioasă, în curtea spitalului, reveni deodată la viață. Tanchistul ars fusese altcineva. Andrei supraviețuise războiului și acum stătea în fața casei ei.
— De ce nu mi-ai scris niciodată? îl întrebă ea mai târziu, când intrară în casă și se așezară la masa goală, curățată până la lemn. Lina și Ștefan se uitau curioși de după sobă. Eu am crezut că te-am văzut mort. Tanchistul acela avea rândunica și rotița ta.
Andrei clătină din cap. În ochii lui se vedea o durere veche.
— Tatuajul îl aveam toți din brigadă. Eram tineri și proști. Iar scrisori n-am trimis fiindcă am hotărât să dispar pentru totdeauna din viața ta. Mi-am spus că ți-ai găsit drumul, iar un schilod ca mine n-are ce să atârne de gâtul tău. Apoi, când m-au adunat bucată cu bucată în spital, după explozie, mi-am jurat că, dacă scap cu viață, mă întorc și-ți cer iertare. Primește-mă așa cum sunt, Elena. Inginer, muncitor, dădacă pentru cei mici — cum vrei tu. Numai nu mă alunga.
Elena tăcu. În minte îi trecură întâlnirile lor de sub salcie, despărțirea dureroasă, anii de singurătate și remușcările care o mistuiseră. Atunci înțelese ceea ce nu fusese în stare să priceapă la optsprezece ani: iubirea adevărată nu se transformă în lanțuri. Ea seamănă cu un pod care unește două maluri fără să-i răpească niciunuia propria temelie.
Elena se ridică, se apropie de Andrei și își așeză palmele pe umerii lui. Bărbatul tresări, ca și cum încă se temea că ea avea să dispară în fața lui asemenea unei năluci.
— Nu te voi alunga, Andrei, spuse ea hotărât. Dar trebuie să mă asculți. Eu am crescut deja copii, am cunoscut foamea și știu cât costă lipsurile. Casa noastră a rămas fără părinți, iar Lina și Ștefan depind de mine. Te accept ca soț o singură dată și pentru totdeauna. Dar institutul îl voi termina, oricât de târziu și de greu ar fi. Podul meu îl voi construi. Numai că acum nu va fi peste un singur râu, ci peste întreaga noastră viață. Copiii noștri trebuie să aibă dreptul să-și aleagă singuri drumul. Mă vei ajuta?
Andrei se ridică stângaci, lovi cu ciotul marginea mesei și o strânse puternic în brațe. Nu spuse nimic, însă tăcerea lui cuprindea mai multe promisiuni decât cele mai solemne jurăminte.
În 1947, după doi ani, Elena era deja soție și mama micuței Vera, dar își susținu diploma cu rezultate excelente. Proiectul ei pentru un pod economic peste râul Alb, conceput pentru o regiune sleită de război, fu pus în practică un an mai târziu. Bătrânii satului povesteau că, atunci când fusese montat ultimul pilon pe malul opus, Andrei o aștepta acolo. Cu mâna sănătoasă o ținea pe Vera, care se zbătea și plângea, iar cu ciotul o sprijinea cu grijă pe Lina.
În 1951, Elena născu un băiat, Pavel. În familie mai veni și Nadia, fiica orfană a unui tanchist ucis într-un oraș distrus de bombardamente, pe care Elena o luase dintr-un centru pentru copii. Nadia era cea mai mare dintre toți și deveni cel mai de nădejde ajutor al adulților.
Elena Popescu, care înainte de căsătorie purtase numele Matei, ajunse în timp inginer-șef în domeniul construcției de poduri din regiune. Andrei se obișnui cu proteza, învăță din nou să conducă tractorul, iar mai târziu deschise în Lunca un atelier de reparații — singurul din întregul raion.
Încetul cu încetul, casa lor deveni plină și îndestulată. Ștefan, bebelușul pentru care sora lui cea mare voise cândva să fugă la capătul lumii, termină școala profesională și ajunse cel mai bun strungar din ținut. Lina se califică drept contabilă și se angajă la primărie. În munca ei liniștită, printre registre și hârtii, își găsi fericirea, lăsând în urmă tifosul, foamea și spaima.
În serile de vară, familia numeroasă se aduna pe veranda casei spațioase, pe care Andrei o reconstruise treptat cu propriile mâini. Uneori, Elena privea drumul ce se pierdea spre orizont. În depărtare se vedeau pilonii podului ridicat după proiectul ei. În asemenea clipe se gândea că cea mai importantă trecere pe care omul o construiește de-a lungul vieții este aceea dintre vis și realitate.
Apoi își întorcea privirea spre soțul ei — spre mâna puternică și chipul brăzdat de riduri, pe care încă nu dispăruse expresia ștrengărească de odinioară. Când simțea că este privit, Andrei îi făcea cu ochiul. Într-o zi, de parcă i-ar fi ghicit gândurile, îi spuse:
— Știi, Elena, m-am tot gândit… Ce-ar fi să facem pentru nepoți niște podețe lângă râu? Adevărate, cu balustrade solide, ca în oraș. Altfel, nepoții ăștia zvăpăiați vor alerga pe lângă uriașii tăi de beton, iar la scăldat tot în vâltoarea primejdioasă se vor băga.
Elena izbucni în râs, iar glasul ei limpede se răspândi peste curtea liniștită.
— Sigur că le facem, Andrei. Neapărat. De acum înainte, tot ce construim vom face cum trebuie.
În râsul ei, risipit în aerul cald de august, nu mai rămăseseră nici supărarea de odinioară, nici frica, nici amărăciunea. Se auzeau doar puterea câștigată cu greu, înțelepciunea și iubirea care durase cât o viață de om.