Elena se așezase pe banca prinsă în grabă lângă gardul grădinii, își strânsese mai bine pe lângă trup vechea vestă matlasată a tatălui și privea drumul care ducea spre clădirile îndepărtate ale fabricii de in. Fumul cenușiu ce ieșea din coșurile uzinei se amesteca în norii grei ai toamnei. Prin pâcla aceea apăsătoare, fata încerca să deslușească imaginea unei alte vieți — una liberă, în care să poată hotărî singură pentru ea. Elena avea doar optsprezece ani, dar în ochii ei cenușii și adânci, asemenea unui heleșteu întunecat de lângă Moara Veche, nu mai rămăsese nimic din seninătatea tinereții. Acolo se strânseseră oboseala și gândurile apăsătoare.
În casa familiei creșteau cinci copii, iar Elena era cea mai mare. După ea veneau gemenii de zece ani, Radu și Doru, doi zvăpăiați care nu stăteau nicio clipă locului. Apoi era Lina, liniștită și mereu bolnăvicioasă. Lângă prag, într-un leagăn prins de grinda tavanului, gângurea mezinul, Ștefan, născut de curând. Mama lor, Paraschiva, slăbise cumplit după naștere, se îngălbenise la față și abia se mai ridica de lângă sobă, dând porunci cu o voce aproape stinsă. Tatăl, Petru, își petrecea zilele și nopțile în atelierul de fierărie, reparând pentru gospodăria colectivă pluguri, grape și tot felul de unelte.
Elena terminase școala de zece clase cu note excelente. Profesorul ei de matematică și fizică, domnul Ionescu, un om slab, riguros și neobișnuit de perseverent, mersese de trei ori la raion pentru a obține pentru eleva lui talentată o recomandare către institutul de construcții. Cel mai mult visa să proiecteze poduri. În mintea ei nu se vedea înghesuită într-o casă mică, printre plânsete nesfârșite de copii, ci sus, pe schele, lângă o uriașă trecere ridicată peste un râu vijelios. În lada de zestre, sub ștergarele împăturite cu grijă și prosoapele brodate, păstra un exemplar uzat din „Mecanica construcțiilor”. Îl schimbase pe ascuns cu bibliotecara, dându-i două perechi de șosete groase de lână.
Dar familiei nu-i trebuia o viitoare ingineră. Avea nevoie de o dădacă fără plată.
Paraschiva vorbea adesea cu vecinele despre soarta fiicei sale. În glasul ei se amestecau supărarea și o sinceră nedumerire:
— La ce-i trebuie unei fete atâta carte? O femeie trebuie să nască prunci și să meargă după bărbat. Și familia Popa și-a trimis fata cea mare la oraș, iar după un an s-a întors cu un copil. Fără școală, fără reputație bună. Elena mea e zdravănă și harnică — trebuie să-i găsim un băiat, nu s-o lăsăm să-și piardă vremea peste cărți prăfuite.
Elena știa însă foarte limpede că nu va accepta aceeași soartă ca mama ei. Paraschiva avea doar treizeci și opt de ani, dar arăta ca o femeie de aproape cincizeci. Fata era chinuită de un sentiment cumplit de nedreptate. De ce trebuia tocmai ea să-și sacrifice tinerețea doar fiindcă părinții aduseseră pe lume atâția copii? Nu găsea niciun răspuns, iar lipsa lui o durea și mai tare.
Singurul om lângă care Elena putea uita pentru câteva clipe de toate acestea era Andrei.
Andrei Popescu locuia la celălalt capăt al satului Lunca, aproape de malul abrupt al râului Alb. Era cu un an mai mare decât ea și lucra ca mecanic la stația de mașini și tractoare. Palmele lui miroseau mereu a fier și motorină, iar râsul lui grav îi strângea Elenei inima. Spre deosebire de ceilalți, el nu vedea în ea doar o fată de la țară și viitoarea mamă a copiilor lui. O privea ca pe un om întreg, îi asculta cu atenție explicațiile despre sarcini, grinzi de susținere și proprietățile betonului. În iarna trecută îi dăruise un trusou nou de desen tehnic.
În seara aceea, Elena îl hrăni pe micuțul Ștefan cu pâine înmuiată, o culcă pe Lina, care avea febră, apoi ieși din casă fără să fie observată. Cărarea cunoscută o conduse până la salcia bătrână, locul lor de întâlnire. Andrei o aștepta deja, rezemat cu umărul de trunchiul aspru. Fuma o țigară răsucită, iar punctul roșiatic din amurg părea o licurică aprinsă.
— Elena, vino aici, îi spuse el deschizând brațele.
Fata se lipi de el și simți mirosul familiar de tutun și motorină.
— De ce ești atât de tristă? S-a luat iar mama de tine?
— E mai rău, Andrei, șopti ea, încercând să-și stăpânească tremurul din bărbie. Tata a fost chemat la raion. În acte s-a făcut o greșeală și i-au anulat scutirea. Peste o săptămână îl trimit pe front. Iar mama s-a îmbolnăvit de tot. A răcit la spălat, o doare cumplit spatele și acum nici până la sobă nu mai poate ajunge singură. Când tata va pleca, rămân cu gemenii, cu Lina bolnavă, cu Ștefan și cu toate animalele. Ce institut? O să-mi petrec viața spălând scutece.
Andrei nu răspunse imediat. O mângâie pe cosițele strânse și privi în întunericul care cobora peste apă.
— Știi ce m-am gândit? spuse el în cele din urmă, cu hotărâre. Să ne căsătorim. Acum, fără să mai așteptăm. Facem ceva simplu, apoi te mut la mine. Casa e mică, dar trainică, iar gospodăria e pusă la punct. Vorbesc eu cu tatăl tău. O să-i ajut pe ai tăi, iar dacă va fi nevoie, îi luăm la noi pe frații și surorile tale. La toamnă ne mutăm împreună la Lacul. Eu trebuie să-mi ridic categoria, iar la uzină se deschid cursuri pentru mecanici. Tu te înscrii la institut, eu merg la cursuri. O să reușim, Elena. Împreună putem trece peste orice.