Ioana nu-și cumpărase mica mașină roșie pentru că viața îi mersese bine.
Nu voia să impresioneze pe nimeni și nici să-și arate statutul. Într-o dimineață de decembrie, stând în ploaia rece la stația de autobuz, cu o pungă de medicamente pentru mama strânsă la piept, înțelesese pur și simplu că nu mai putea continua așa.
Autobuzul întârzia de aproape patruzeci de minute. Oamenii se mutau tăcuți de pe un picior pe altul, ferindu-și fețele în gulere și blestemând dinainte șoferul, deși acesta nici măcar nu se vedea. Cizmele Ioanei erau ude până la piele, degetele nu le mai simțea, iar în minte îi revenea aceeași întrebare: „Muncesc. Mă străduiesc. De ce trebuie mereu să supraviețuiesc, în loc să trăiesc pur și simplu?”
O lună mai târziu, împrumutase de la bancă suma de care avea nevoie.
Mașina era mică, nu tocmai nouă, însă îngrijită și curată. Roșie ca un ciorchine copt într-o curte cenușie. Ioana îi spunea cu drag „bobița mea”, iar în fiecare dimineață, când se așeza la volan, simțea o bucurie liniștită, aproape copilărească. În habitaclu se amestecau mirosul cafelei din cana termică, aroma gumei de mestecat cu mentă și o ușoară urmă de benzină. De oglinda retrovizoare atârna un îngeraș de lemn primit de la mama ei.
Pentru ceilalți, era doar o mașină. Pentru Ioana, era locul în care, măcar zece minute, putea să fie ea însăși.
Fără discuții străine. Fără îmbrânceli. Fără obligația aceea veche de a le face mereu tuturor loc.
Își plătea ratele la timp. Uneori amâna cumpărarea unei haine de iarnă, alteori calcula fiecare leu la supermarket, iar câteodată își muta programarea la dentist pentru luna următoare. Dar în fiecare dimineață, când pornea căldura, radioul și ieșea pe bulevardul ud, avea senzația că, în sfârșit, ține singură volanul propriei vieți.
Mirela intrase în existența ei aproape pe nesimțite, dintr-o întâmplare.
Lucrau în același birou. Mirela era cu aproximativ șase ani mai mare decât Ioana. Avea întotdeauna părul aranjat cu grijă, manichiura impecabilă, o eșarfă elegantă la gât și aerul sigur al unei femei care știa, indiferent de împrejurări, cum trebuiau să se desfășoare lucrurile.
În contabilitate, colegii o respectau, dar se și temeau puțin de ea. Vorbea domol și amabil, însă, după ce își spunea părerea, oamenii ajungeau aproape întotdeauna să facă exact ce îi convenea ei.
Totul începuse la sfârșitul lui noiembrie.
În acea seară, peste oraș se așternuse o ploaie rece. Nu era o rupere de nori, ci o burniță enervantă, care se strecura pe sub guler, se prindea de păr și transforma asfaltul într-o oglindă neagră și alunecoasă. Ioana își îmbrăcase paltonul, își luase geanta și cheile, când Mirela o ajunse din urmă lângă ieșire.
— Ioana dragă, tu ai venit cu mașina astăzi? întrebă ea, de parcă răspunsul îl știa deja.
— Da, zâmbi Ioana. De ce?
Mirela arătă spre fereastră.
— Uită-te ce vreme este. Iar eu sunt încălțată cu cizmele astea subțiri. Sunt din piele întoarsă. Până la stație fac zece minute și le distrug.
Ioana se uită la cizmele deschise la culoare, apoi la ploaia de dincolo de geam.
— Unde locuiești?
— În cartierul de la marginea orașului. Nu este aproape de drumul tău?
Acel „nu este aproape” însemna două viraje în plus, o aglomerație la pod și aproape douăzeci de minute pierdute. Ioana trebuia să treacă pe la farmacie, să cumpere picăturile mamei și să ajungă acasă cât mai repede, ca să poată sta măcar puțin în liniște.
Dar Mirela părea atât de înghețată și de vulnerabilă în haina ei subțire, încât Ioanei i se făcu rușine că era obosită.
— Urcă, te duc eu. Nu-i nimic, spuse ea.
— M-ai salvat! Mirela se înveseli imediat. Serios, îți datorez o ciocolată.
Ciocolata nu apăru nici a doua zi, nici după încă două zile. Ioana nu dădu însă importanță. Ajutase un om, asta era tot. În seara următoare, Mirela o aștepta deja lângă turnicheți.
— Ioana, nu te superi dacă merg din nou cu tine? Ieri a fost atât de comod. Și oricum ai drum în direcția aceea.
Ioana ezită o clipă.
— Bine… hai să mergem.
După aceea, Mirela începu să-i scrie dimineața. „Sunt deja la stație, poți să încetinești?” „Ioana dragă, nu pleca fără mine, ajung în două minute.” „Astăzi este alunecos, mai bine vin cu tine.”
Cele două minute deveneau adesea zece. Iar stația nu era chiar în drumul Ioanei, însă ea nu spunea nimic. I se părea nepoliticos să recunoască: „Pentru mine este incomod”. Astfel de cuvinte îi ieșeau greu. Încă din copilărie fusese învățată că, dacă poate ajuta, trebuie să ajute. Dacă refuză, omul se supără. Dacă cere bani, ceilalți o vor crede zgârcită.
Așa trecură lunile.
Iarna cedă locul primăverii, apoi veni vara fierbinte, iar după ea o toamnă lungă și ploioasă. Mirela mergea cu Ioana aproape în fiecare zi. Dimineața ocupa locul din față, iar seara o aștepta lângă lift, potrivindu-și eșarfa și privind ceva pe telefon.
La început, Ioanei chiar îi plăcea compania. Mirela îi povestea noutăți de la birou, glumea, râdea, iar mașina se umplea de parfumul ei scump. Treptat însă, discuțiile obișnuite se transformară într-un șir nesfârșit de observații.