— Ioana, poți să dai muzica mai încet? Mă doare capul.
— Închide geamul, te rog. Trage curentul.
— De ce miroase atât de puternic a cafea? Ai vărsat ceva?
— Hai să trecem rapid pe la magazin. Am nevoie doar de lapte și brânză. Cinci minute, jur.
Cele cinci minute se transformau, fără să-și dea seama nimeni cum, în patruzeci. Ioana aștepta în parcare, privind cum ștergătoarele întindeau picăturile pe parbriz, în timp ce asculta vocea mamei la telefon:
— Ai pornit, fetița mea?
— Da, mamă. Ajung curând.
Mirela revenea cu două sacoșe mari, își punea cumpărăturile în portbagaj și ofta apăsat:
— Vai, ce obosită sunt! Ei, plecăm?
Într-o zi, Ioana opri lângă un bancomat, fiindcă trebuia să plătească rata următoare. Mirela stătea alături și bătea nerăbdătoare din călcâi.
— Mai durează mult? întrebă ea.
— Încă un minut. Plătesc mașina.
— Of, ratele astea… Mirela strâmbă din nas. Eu nu m-aș băga niciodată în așa ceva. Este o povară fără sfârșit.
Ioana ar fi vrut să-i spună: „Dar în fiecare zi te urci cu plăcere în povara asta”. Din nou, tăcu. Tăcea prea des. Tăcuse când se scumpise benzina. Tăcuse când cumpărase lichid pentru parbriz. Tăcuse și la spălătorie, unde lăsase aproape ultimii bani din portofel, pentru că Mirela repetase câteva zile la rând:
— Mașina ta este atât de murdară, încât îți vine să nu te urci în ea.
Nici în dimineața în care Mirela se așeză pe scaunul pasagerului și spuse nemulțumită nu protestase:
— Ioana, ai putea să pleci puțin mai devreme? Din cauza ta, de trei zile ajung la nouă fix, fără niciun minut de rezervă.
Ioana doar strânse mai tare volanul.
În acea seară, stătu mult timp în bucătărie. Afară, vântul vuia, iar picăturile loveau ritmic pervazul. Mama își sorbea ceaiul și își privea fiica atent, aproape la fel cum o privise când era copil.
— Nu mai ești tu în ultima vreme.
— Sunt doar obosită.
— Ai probleme la serviciu?
Ioana ridică din umeri.
— M-am săturat de toate.
Mama tăcu puțin, apoi spuse liniștit:
— Fetița mea, un om bun nu este un om pe care ceilalți au voie să-și șteargă picioarele.
Ioana nu răspunse. Dar vorbele mamei rămaseră cu ea. A doua zi, după program, Mirela se așeză ca de obicei pe scaunul din față, își puse poșeta în poală și scoase rujul.
— Ei, plecăm? Astăzi trecem prin centrul comercial. Trebuie să ridic un colet.
Ioana nu porni motorul. Privea parbrizul ud și simțea cum inima îi bate aproape în gât.
— Mirela, trebuie să vorbim.
— Despre ce? întrebă cealaltă fără să ridice privirea. Dacă este vorba despre raport, l-am trimis deja.
— Nu despre raport. Despre drumurile noastre.
Mirela rămase nemișcată, cu rujul în mână.
— Ce este cu ele?
Ioana trase adânc aer în piept. Încet, ca și cum s-ar fi pregătit să intre într-o apă înghețată.
— Mergi cu mine de aproape un an, în fiecare zi, dimineața și seara. Am făcut un calcul al cheltuielilor: combustibil, spălătorie, lichid pentru parbriz, întreținere. A devenit greu să plătesc totul singură. De aceea vreau să contribui și tu puțin. Nu mult. Măcar cu o mie de lei pe lună.
Mirela își întoarse încet capul spre ea.
— Vorbești serios?
— Da.
— Vrei să-mi iei bani pentru ceva ce oricum faci, pentru că ai drum în direcția aceea?
Ioana simți cum îi arde fața. De data aceasta însă nu era jenă. Era durere.
— Nu este chiar în drumul meu. Și nu este vorba doar despre traseu.
Mirela râse scurt, fără urmă de veselie.
— Ioana, asta devine ridicol. Mașina este a ta?
— A mea.
— Tot tu mergi cu ea la serviciu, nu?
— Da.
— Atunci ce reproșuri ai? Benzina o consumi și fără mine. Sunt cheltuielile tale. Confortul tău. Problemele tale. Eu nu te-am obligat să-ți cumperi mașină.
În interior se lăsă o liniște apăsătoare.
Dincolo de geam, oamenii se grăbeau prin ploaie spre stație. Unul își proteja capul cu o pungă, altcineva își acoperea copilul cu propria geacă. Ștergătoarele traversară lent parbrizul și împrăștiară apa.
Atunci Ioana își aminti prima dimineață. Cizmele ude. Punga cu medicamentele mamei. Și gândul acela: „Nu vreau doar să supraviețuiesc. Vreau să trăiesc normal.”
Înțelese dintr-odată că, timp de un an, continuase să supraviețuiască. Doar că acum o făcea stând în propria mașină.
— Problemele mele, repetă Ioana încet.
— Nu este adevărat? Mirela ridică din umeri. Nu te supăra, dar prietenia este prietenie, iar fiecare răspunde pentru propriile decizii.
Ioana încuviință.
— Bine.
Scoase cheia din contact.
— Atunci coboară.
Mirela clipi de câteva ori.
— Poftim?
— Te rog să cobori din mașină.
— Glumești?
— Nu.
— Ioana, plouă afară. Stația este departe de aici.
Ioana se întoarse spre ea. Vocea îi rămase calmă, deși degetele îi tremurau ușor.
— Sunt cheltuielile tale. Confortul tău. Problemele tale.
Mirela o privi de parcă abia atunci o vedea pentru prima dată.
— Pentru o mie de lei te-ai hotărât să te porți așa?
— Nu pentru o mie de lei, răspunse Ioana. Pentru un an întreg în care mi-a fost teamă să nu-ți creez vreun disconfort, iar tu nu te-ai întrebat nici măcar o dată dacă pentru mine era comod.
Fața Mirelei se înroși.