— El a zis că oricum voiați să îl închiriați.
— Chiar dacă aș fi vrut să îl închiriez, tot nu i-ar fi dat lui dreptul să aducă oameni străini aici.
Oana se înroși.
— Noi i-am plătit.
Irina întoarse încet capul spre ea.
— Ce ați făcut?
Andrei își privi soția cu necaz, dar cuvintele fuseseră deja rostite.
— A spus că luați avans, — zise Oana încet. — I-am dat banii pe o lună și o garanție pentru chei. Ne-a scris o chitanță de mână.
În bucătărie se așternu o liniște surdă.
Irina o privi câteva secunde pe femeie. Apoi întinse mâna.
— Arătați-mi.
Oana sări de pe scaun, ieși în hol și reveni aproape imediat cu geanta. Scoase din ea o foaie mototolită, ruptă dintr-un carnețel.
Irina desfăcu hârtia.
Recunoscu scrisul lui Radu pe loc. Neuniform, lăbărțat, cu bucle lungi la litere. În chitanță scria că Radu primise bani pentru șederea temporară a familiei lui Andrei într-un apartament de la adresa respectivă. Jos era data de ieri.
Irina puse foaia pe masă.
— Deci a luat și bani.
Andrei își trecu palma peste față cu un gest aspru.
— Ce mizerie…
Oana strânse bareta genții atât de tare, încât degetele i se albiseră.
— Nu am știut. Pe cuvânt. Vorbea foarte sigur pe el. A spus că dumneavoastră l-ați rugat să aibă grijă de apartament cât lipsiți. Ne-am mutat abia ieri. Nici lucrurile nu apucaserăm să le aranjăm cum trebuie.
— Ieri?
— Da. El ne-a adus cu mașina. Ne-a ajutat să urcăm valizele. Ne-a arătat unde e lenjeria de pat.
Irina se uită spre dormitor.
— În dulapul meu?
Oana își coborî privirea.
— A zis că putem folosi.
Irina scoase telefonul.
— Acum Radu o să explice singur totul.
Formă numărul fostului soț.
Primul apel îl respinse.
Și pe al doilea.
La al treilea răspunse cu o voce iritată:
— Iri, sunt ocupat. Ce e?
— Vino aici.
— Unde?
— În apartamentul meu.
La celălalt capăt se lăsă o pauză.
— Tu nu erai în delegație?
— Nu mai sunt.
Radu tăcu atât de mult, încât Irina se uită la ecran, verificând dacă nu se întrerupsese convorbirea.
— Iri, hai să nu faci o criză…
— În patruzeci de minute ești aici. Altfel sun acum la poliție, iar rudele tale vor explica cine le-a băgat în casă.
— Nu chema poliția. Vin acum.
Irina închise.
Andrei întrebă încordat:
— Și noi ce facem acum?
— Vă strângeți lucrurile.
Oana se ridică brusc.
— Dar avem copii! Nu putem ajunge chiar acum în stradă!
Irina o privi atent. În femeia aceasta nu era obraznicia pe care se așteptase să o vadă în prima clipă. Era oboseală, teamă și furie — însă nu îndreptată spre Irina. Oana înțelegea limpede că fusese atrasă într-o poveste străină și nu mai știa cum să iasă din ea.
— Aveți mașină?
— Avem.
— Aveți rude în oraș?
Andrei răspunse după o scurtă ezitare:
— La sora mea am putea dormi. Dar stă într-o garsonieră, o să fie înghesuială.
— Înghesuiala nu este un motiv să locuiești într-un apartament străin fără acordul proprietarului.
El dădu din cap.
— Da. Aveți dreptate.
Oana își acoperi fața cu mâinile.
— Simțeam eu. Ți-am spus, Andrei, că e prea convenabil totul. Apartament bun, urgent, fără contract, doar o chitanță… Iar tu: e rudă, n-are cum să ne păcălească.
Andrei nu răspunse.
Irina intră în sufragerie.
Copiii o priveau cu teamă. Fetița strângea la piept iepurașul de pluș cu urechea ruptă, iar băiatul își lăsase tableta pe genunchi.
— Va trebui să vă adunați jucăriile, — spuse Irina mai blând. — Părinții voștri vă vor explica imediat.
Fetița întrebă încetișor:
— Ne dați afară?
Irina se așeză lângă ea, dar nu încercă să mimeze o duioșie pe care în clipa aceea nu o simțea.
— Adulții au făcut o înțelegere greșită. Voi nu aveți nicio vină. Acum părinții voștri strâng lucrurile și plecați în alt loc.
Fetița dădu din cap, însă buzele îi tremurară.
Irina se ridică.
Nu avea nimic cu acei copii. Dar fiecare minut în care niște străini rămâneau în casa ei o irita tot mai tare.
Se întoarse în bucătărie.
— Strângeți. Radu vine în curând.
În timp ce Oana aduna lucrurile din dormitor, Irina merse prin apartament și verifică tot ce apucaseră să atingă.
În baie, pe raftul ei, se aflau șampoane străine. În coș erau prosoape pe care Oana, probabil, le scosese din dulap. Pe mașina de spălat se uscau șosete de copil.
În birou, Irina îl găsi pe Andrei lângă bibliotecă.
El se dădu imediat înapoi.
— Luam doar cutia. Am pus niște cabluri în ea.
Irina dădu din cap, dar tot se apropie de raft. Documentele nu mai erau așa cum le lăsase. Un plic fusese deschis.
— Cine a umblat aici?
Andrei se încruntă.
— Eu nu.
Din dormitor se auzi vocea Oanei:
— Radu s-a uitat. A spus că trebuie să verifice dacă nu sunt lucruri personale de-ale dumneavoastră care ar fi mai bine să fie puse deoparte.
Irina încremeni.
Apoi luă plicul.
Înăuntru erau copii după actele vechi ale apartamentului, o poliță de asigurare și chitanțe. Nu era nimic deosebit de valoros, dar simplul fapt că Radu îi scotocise prin hârtii o făcu să inspire adânc de câteva ori ca să nu izbucnească.
Fotografie plicul deschis, sertarul, lucrurile străine din camere, valizele, căruciorul și chitanța.
Andrei o privea posomorât.