— „Iartă-mă pentru vaca mea! Din nou m-am îmbuibă până la refuz!” — vocea lui Armand, de obicei blândă și sigură, a lovit ca un bici în fața tuturor, sfâșiind atmosfera sărbătorească cu fărâme de durere resimțită de fiecare prezent.
Elena a rămas nemișcată cu furculița suspendată în aer, transformată într-o statuie de rușine și incredulitate. Felia de șuncă, așezată cu grijă pe dinții furculiței, a rămas suspendată pe jumătate drum spre farfuria de cristal. Fragilă, parcă țesută din pânză de păianjen de toamnă, stătea în fața soțului ei și simțea priviri tăioase, pline de compasiune și mirare îndreptându-se asupra ei. Corpul îi părea străin și greu, iar inima îi sălta până la gât, înăbușindu-i respirația.
Darius, cel mai bun prieten al lui Armand, s-a înecat cu șampania scumpă, bulele aurii șuierând în pahar parcă împărtășind indignarea lui. Soția lui, Mariana, a rotit buzele într-un oval perfect de surpriză, dar niciun sunet nu a spart nodul de jenă blocat în gât. La masa fastuoasă, sub greutatea delicateselor, s-a așternut o tăcere apăsătoare, densă, în care chiar și foșnetul propriei gene părea trădător.
— „Armand, ce spui?” a spart tăcerea Darius, vocea lui răsunând răgușit și nesigur.
— „Și ce-i cu asta? Acum nu mai pot să spun adevărul?” Armand s-a lăsat pe spătarul scaunului venețian masiv, vizibil mulțumit de efect. Privirea lui aluneca peste invitați, căutând aprobarea. „Prostioara mea iar s-a îmbuibă, rușine să o arăți lumii! Gătește ca și cum ar fi pentru trei, nu pentru oaspeți.”
Elena se înroșea de un roșu arzător. Nu era rușine, ci focul umilinței care o mistuia din interior. Lacrimile amare se adunau, dar, ca întotdeauna, le-a tras înapoi, lăsându-le să se dizolve adânc în suflet. În trei ani de căsnicie, a deprins această artă: mai întâi plângea în pernă, apoi în baie, până când lacrimile s-au uscat. La ce bun, dacă doar hrăneau agresorul?
— „Hai, lasă, Armand,” mormăi timid Sergiu de la celălalt capăt al mesei, încercând să salveze seara. „Elena e frumoasă, încălzește sufletul.”
— „Frumoasă?” râse Armand, sunetul său părea fals, ascuțit, ca scârțâitul metalului. „Ai văzut-o fără toate trucurile cosmetice? Dimineața, simplă, cenușie? Uneori mă trezesc și mă sperii: cine e asta lângă mine? De unde a apărut monstruozitatea asta?”
Un oaspete a chicotit nervos, dar s-a oprit sub privirea aspră a Marianei. Ceilalți s-au pierdut în studiul modelelor de pe farfurii. În acel moment, Elena s-a ridicat încet, parcă într-un vis, fiecare pas fiind un efort incredibil, rupându-se de propria demnitate.
— „Mă duc la baie,” șopti atât de încet încât cuvintele abia ajungeau la urechile celor din jur și, fără să privească pe nimeni, părăsi sufrageria, luând cu ea resturile mărunte de mândrie zdrobită.
— „Ah, s-a supărat!” comentă Armand cu un aer prefăcut de superioritate, ridicând mâinile. „Nimic nou. Se va întoarce, va umfla buzele și va tăcea până dimineață. Femeile trebuie ținute sub control, altfel se dezlănțuie.”
Darius privea prietenul alături de care trecuse prin adolescență și viață adultă, și nu-l recunoștea. Armand fusese întotdeauna sufletul petrecerii, carismatic, generos, spirit de glumă. Când s-a căsătorit cu Elena, toți se bucuraseră: ea delicată, cu ochii mari căprui, parcă adânci ca cerul; el frumos, încrezător, succes. Soarta părea să fi unit două jumătăți perfecte.
Dar încet, ceva s-a crăpat, aproape imperceptibil, ca o fisură într-o oglindă veche. Mai întâi „poreclele inofensive”. În fața prietenilor, Armand începea să o numească „prostioara mea”, „neîndemânatica”. Toți zâmbeau stânjeniți, considerând un umor marital ciudat. Apoi a început iadul real. Batjocurile au devenit ironii, iar acestea, umilințe deschise.
— „Uitați-vă, porcușorul meu iar a terminat tortul!” striga el la restaurant, când Elena comanda timid desertul.
— „Scuzați-mă, prieteni, păpușa mea aproape moartă nu știe să gătească, trebuie să suportați!” spunea prezentând cina pregătită întreaga zi de Elena.
— „Ce să aștepți de la ea, prostețea? A terminat greu facultatea, lucrează pe nimic!” comenta despre ea, deși avea diplomă roșie de filologie.
Mariana îl împinse ușor pe Darius:
— „Oprește-l, Dima. Nu se mai poate.”
Darius s-a ridicat încet:
— „Voi ieși pe balcon, am nevoie de aer.”
A găsit-o pe Elena nu în baie, ci într-o cameră luxoasă cu marmură și oglinzi. Stătea strângând marginea chiuvetei până i s-au albăstrit articulațiile și plângea în tăcere. Umerii îi tremurau fin, mascara se scursese, rujul întins. Arăta într-adevăr urât, fragil, jalnic. Exact așa cum voia Armand.
— „Elena, ești bine?” întrebă Darius, încercând să nu o sperie.
S-a cutremurat, s-a întors brusc și a început să-și șteargă lacrimile cu spasme, întinzând și mai mult machiajul.
— „Totul e în regulă. Mă spăl și mă întorc. Nu te îngrijora.”
— „Cât timp mai trebuie să suporți?” vocea lui Darius tremura de milă și furie.