— „Unde să merg?” ochii ei se ridicară spre el, plini de deznădejde. „Nu am nimic, Dima. Apartamentul e al lui. Mașinile lui. Chiar și puloverul ăsta prostesc e cadoul lui. Sunt învățătoare în școala primară, salariul e o glumă. Părinții în sat abia se descurcă. Dacă mă întorc, le fac de rușine.”
— „Rușinea nu are legătură! Nu e vina ta!”
— „Pentru ei, sigur că are!” șopti ea. „Se mândreau că m-am măritat cu un bărbat de oraș, bogat! Și acum ce să spun? Că soțul meu „de aur” mă numește vacă în fața tuturor?”
— „A fost mereu așa?” întrebă Darius.
Elena a dat din cap amar.
— „Primul an a fost o poveste. Flori, cadouri, complimente. Mă purta în brațe. Apoi a început ruptura. Mai întâi „gătești ciorba greșit”, apoi „te îmbraci ca o țărancă”, apoi „nu pricepi nimic în afaceri”. Și acum nu contează în fața cui mă umilește. Iar acasă…”
A tăcut, strângând buzele.
— „Acasă ce?” întrebă Darius blând.
— „Nu mă lovește. Mai rău. Pur și simplu nu mă vede. Tăcere săptămâni întregi, trece pe lângă mine ca o umbră. Apoi explodează din nimic: am pus greșit cana, prosopul altfel. Spune că nu sunt nimic, mă ține de milă.”
— „Elena, e absurd! Ești inteligentă, frumoasă, bună…”
— „Nici eu nu mai știu cine sunt,” îl întrerupse ea. „Privesc în oglindă și văd doar ce spune el: prostioară, grasă, urâtă. Poate are dreptate?”
Râsul lui Armand se auzea din sufragerie:
— „Imaginați-vă, ea în pat ca o bucată de lemn, așteptând spiritul sfânt!”
Elena a albăstrit ca gheața. Darius și-a strâns pumnii.
— „Gata. Hai să plecăm.”
— „Unde?” întrebă confuză.
— „Oriunde. La părinți, la noi, la hotel, nu contează.”
— „Nu te va lăsa.”
— „Nu mai e decizia lui.”
Când s-au întors în salon, Armand, beat, povestea invitaților o nouă „istorie amuzantă”:
— „Ieri a căutat ochelarii o oră, și erau pe frunte!”
— „Plecăm,” spuse hotărât Darius.
— „Unde credeți că mergeți?” încruntă Armand.
— „O duc pe Elena.”
— „Ea nu pleacă nicăieri!” țipă el. „Elena, așază-te!”
A făcut un pas mecanic, dar Darius i-a prins cotul.
— „Hai.”
— „E soția mea!” Armand s-a ridicat, contorsionat de furie.
— „Soția, nu sclava,” răspunse calm Darius.
— „E treaba familiei, nu a ta! Elena, așază-te imediat!” strigătul său a făcut să tremure candelabrul.
Elena stătea blocată de frică, dar Mariana s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— „Hai cu noi, dormi la noi.”
— „Ea nu pleacă nicăieri!” urlă Armand.
— „Pleacă,” spuse ea, clar și cu voce liniștită. În ochii ei nu mai era frică.
— „Plec de lângă tine, Armand.”
— „Tu? Și unde? Nu ai nimic!”
— „Am eu. Și asta e suficient.”
— „Cui ești necesară, grasă, cu fața de satancă?! Am tolerat-o de milă!”
— „Mulțumesc că ai spus asta cu voce tare,” răspunse calm.
S-a îndreptat spre ieșire.
— „Stai! E din cauza glumelor?!”
— „E din cauza anilor de umilințe. Și m-am săturat.”
— „Dar te iubesc!”
— „Nu. Tu iubești sentimentul de control. Sunt lucruri diferite.”
— „Și mergi la vacile din sat?”
— „Da. Măcar acolo mă respectă mai mult decât tine.”
Și-a pus paltonul, încheind fiecare nasture, ca și cum ar tăia trecutul.
— „Elena, nu face prostii!” el i-a prins mâneca.
— „Lasă-mă. Nu te vei schimba. La revedere.”
A ieșit. Darius și Mariana au urmat. Armand a rămas singur în apartamentul gol.
Încerca să-și păstreze fața în fața invitaților:
— „Se va întoarce,” mormăi răgușit. „Toți sunt așa.”
Dar Elena nu s-a întors. Nici a doua zi, nici după o lună.
A sunat, a implorat, a trimis flori, a păzit școala. Ea trecea printre el ca o umbră. După trei luni, a cerut divorțul. Mai întâi a locuit la Darius și Mariana, apoi și-a închiriat o cameră mică cu tavan crăpat, dar a ei. Locul unde nimeni nu o numea vacă.
— „Cum ești?” întrebă Darius după șase luni.
— „Învăț să trăiesc din nou,” zâmbi ea. „Să privesc în oglindă și să nu văd cuvintele lui. E greu, dar lupt și câștig.”
— „Armand întreba de tine.”
— „Nu vreau. Nu vreau să știu.”
— „Se spune că s-a schimbat.”
— „Poate. Dar și eu. Și nu mă voi întoarce.”
A zâmbit sincer, calm.
Armand a rămas singur. Cu „umorul” său care nu mai amuza pe nimeni. Convins că umilirea e formă de dragoste. Abia acum a înțeles că cea pe care o numea prostioară avea puterea unei leoaice. Și că nicio femeie nu va fi oglinda unui bărbat care vede în ea doar umbra.
Elena a reușit. La timp. A învățat să trăiască, să respire, să se iubească și să iubească viața. Și a dovedit: chiar și din cioburi de dispreț se poate construi fericirea proprie.