Târziu, înainte de culcare, am mers în bucătărie să beau un pahar cu apă. Chiar din prag am observat că toate farfuriile erau spălate, șterse cu grijă și așezate ordonat lângă chiuvetă.
— Dumneavoastră ați… spălat vasele? am întrebat surprinsă, uitându-mă spre Radu din colțul ușii.
A ridicat din umeri.
— Mi s-a părut cel mai mic lucru pe care îl puteam face ca să vă mulțumesc.
Am zâmbit fără să mă pot opri. Gestul lui mă atinsese mai mult decât voiam să recunosc.
— Mulțumesc.
— Cu plăcere.
— Noapte bună, Radu.
Ziua următoare a trecut cu o viteză incredibilă. Mai rămăsese doar o zi până la weekendul petrecut cu familia, iar noi încă aveam o mulțime de pregătiri de făcut.
Mai întâi am mers la un salon de frizerie. Radu a stat tăcut în scaun și a lăsat-o pe frizeriță să lucreze fără să protesteze măcar o dată. Priveam fascinată cum părul lui lung și neîngrijit se transforma treptat într-o tunsoare elegantă.
— Este o senzație ciudată, a murmurat, studiindu-se în oglindă.
— Ciudată în sens bun sau în sens rău? l-am tachinat zâmbind.
Pe buzele lui a apărut o grimasă amuzată.
— Cu siguranță în sens bun.
Când am plecat apoi să-i cumpărăm haine, transformarea a devenit aproape completă. Fiecare sacou, cămașă sau pereche de pantaloni pe care o proba îl făcea să pară un alt om. Bărbatul pe care îl găsisem cu două zile înainte pe o bancă din parc dispărea puțin câte puțin, iar în locul lui stătea acum un domn îngrijit, sigur pe sine.
Masa de sărbătoare în familie a început neașteptat de liniștit. Părinții mei l-au primit pe Radu cu brațele deschise. Tata era prietenos, ca întotdeauna, iar mama îmi arunca din când în când priviri pline de satisfacție. Se vedea cât era de încântată că venisem în sfârșit cu un „logodnic”, iar pentru prima dată după multă vreme s-a abținut de la întrebările obișnuite despre viața mea personală.
Radu își juca rolul impecabil. Era politicos, atent și, ori de câte ori vorbea, avea un farmec firesc. Treptat, m-am liniștit și am început să cred că planul meu nebunesc chiar avea să reușească.
— Radu, așa este? i-a spus mama zâmbind. Îmi păreți cunoscut. Nu ne-am mai întâlnit undeva? Nu cumva v-am văzut la televizor?
A râs ușor, de parcă ar fi fost doar o glumă nevinovată.
Radu a clătinat politicos din cap.
— Nu cred. Probabil am unul dintre acele chipuri care li se par oamenilor familiare.
Tata a râs amuzat.
— Dacă ați apărut cu adevărat la televizor, înseamnă că trebuie să mă uit mai atent de acum înainte.
Mama însă nu părea dispusă să renunțe.
— Atunci spuneți-mi, Radu… cu ce vă ocupați înainte s-o cunoașteți pe Andreea? Ați avut o afacere, nu-i așa?
Radu a tăcut pentru o clipă. A privit-o pe mama puțin mai mult decât ar fi fost firesc, apoi a răspuns.
— Da… am avut o afacere.
Vocea lui era liniștită, dar în ea se strecurase ceva straniu.
— Numai că, acum aproximativ cinci ani, totul s-a schimbat.
Inima a început să-mi bată cu putere.
Stai puțin… asta nu făcea deloc parte din povestea pe care o stabiliserăm.
I-am aruncat repede o privire de avertisment, sperând că va înțelege, însă el a continuat.
— A avut loc un accident. Un accident de mașină. Iar după acea noapte, viața mea s-a răsturnat cu totul.
Despre așa ceva nu vorbiserăm niciodată.
— Un accident de mașină? a repetat mama aproape în șoaptă.
Într-o singură clipă, căldura din încăpere parcă dispăruse.
— Este… cu adevărat regretabil.
Tata s-a uitat la ea nedumerit.
— Elena, te simți bine?
Mama nici măcar nu părea să-l audă.
— Nu toată lumea scapă dintr-un asemenea accident fără urmări… nu-i așa? a rostit ea rece.
Radu nu a clipit. Și-a ridicat calm paharul și a luat încet o înghițitură de vin.
Mama l-a privit cu o ură pe care nu mai încerca s-o ascundă.
— Nu acesta este bărbatul de care ai nevoie, Andreea, a spus tăios, deși vocea îi tremura de furie.
Am rămas împietrită.
Tata a făcut ochii mari, iar furculița i s-a oprit la jumătatea drumului spre gură.
Radu și-a așezat liniștit paharul pe masă.
— Vă rog să mă scuzați, a spus încet. O să ies câteva minute să iau aer.
De îndată ce ușa s-a închis în urma lui, m-am întors spre mama.
— Ce a fost asta? Nu ți-a făcut nimic!
Mama a tras adânc aer în piept.
— Trebuie să afli ceva, Andreea. Acum cinci ani am avut un accident de mașină.
Vocea i s-a micșorat atât de mult, încât părea că se teme să nu fie auzită din camera alăturată.
— Era târziu, pe un drum de la marginea Brașovului. Nu exista niciun martor. Bărbatul pe care l-am lovit în noaptea aceea… era Radu.
Pentru o clipă, am avut impresia că inima mi se oprise.
— Ce-ai spus?
— Radu al tău, a rostit ea printre dinți, era băut în seara aceea. Am insistat să facă analize, dar a refuzat. Nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat cu adevărat, iar eu am ales până la urmă să nu duc cazul în instanță. Dar trebuie să înțelegi un lucru, Andreea…
S-a oprit și m-a privit drept în ochi.
— Este periculos. Unui asemenea om nu-i poți acorda încredere.
Radu? Beat? Imaginea aceea nu se potrivea deloc cu bărbatul pe care îl cunoscusem în ultimele zile.