Tăcerea dintre noi devenise aproape insuportabilă.
În cele din urmă, am rupt-o eu.
— Trebuie să vorbesc cu el.
Radu stătea sprijinit de gard și privea în liniște noaptea întunecată. La prima vedere părea calm, dar în ochii lui era o durere pe care nu reușea s-o ascundă.
— Radu, l-am chemat încet.
A rămas tăcut câteva clipe, ca și cum și-ar fi cântărit fiecare cuvânt.
Apoi a băgat mâna în buzunarul paltonului și a scos un inel mic, simplu.
— Sunteți prima femeie, de la moartea soției mele, lângă care am simțit din nou că aș putea lăsa ceva de preț. Inelul acesta a fost al ei. Vă mulțumesc pentru cina din seara aceasta, Andreea. Mi-ați oferit mult mai mult decât cred că meritam.
Mi-a așezat inelul în palmă, a înclinat ușor capul și s-a întors încet să plece.
— Așteptați… am șoptit.
Dar întunericul rece al nopții mi-a înghițit vocea înainte ca ea să ajungă la el.
Am mai rămas câteva clipe nemișcată, privind inelul din palma mea. Când m-am întors în casă, mama mă aștepta deja.
— Nu mi-ai spus tot adevărul, nu-i așa? am întrebat-o direct.
A oftat adânc.
— Nu… nu ți l-am spus. În noaptea aceea conduceam prea repede. Mi-a fost frică, Andreea. O frică îngrozitoare.
Am privit-o în ochi.
— Merită să-l caut?
Expresia ei mi-a dat răspunsul înainte să apuce să rostească vreun cuvânt.
Da.
Numai că, după părerea ei, probabil era deja prea târziu.
Nu reușeam să mi-l scot pe Radu din minte. Povestea lui, accidentul tragic și povara pe care o purtase singur atâția ani mă urmăreau la fiecare pas.
În cele din urmă, am hotărât să fac ceva la care, cu numai câteva zile înainte, nici nu m-aș fi gândit.
Am publicat un anunț într-un ziar local. Era scurt, simplu și cu totul sincer.
„Radu Ionescu, dacă citiți acest mesaj, vă rog să veniți la restaurantul unde am luat ultima dată cina împreună. Vă voi aștepta acolo în fiecare seară. Andreea.”
Mă simțeam puțin ridicol. Nu știam dacă avea să vadă anunțul, dacă mai era în oraș sau dacă și-ar fi dorit vreodată să mă revadă.
Totuși, trebuia să încerc.
Rămăseseră prea multe cuvinte nerostite între noi.
Chiar a doua zi am ajuns la restaurant mult mai devreme decât era nevoie. Minutele se scurgeau chinuitor de încet, iar cu fiecare dintre ele îndoiala devenea tot mai puternică.
Poate că nu văzuse mesajul.
Poate că îl văzuse… și alesese să nu vină.
Tocmai când eram pe punctul de a renunța la ultima urmă de speranță, ușa s-a deschis.
În restaurant a intrat Radu.
Și-a plimbat privirea prin încăpere până când m-a zărit. În colțul gurii i-a apărut un zâmbet discret, apoi s-a îndreptat încet spre masa mea.
— Am văzut anunțul, mi-a spus, așezându-se în fața mea.
Câteva secunde ne-am privit fără să scoatem un cuvânt.
În cele din urmă, am început eu.
— Am atât de multe să vă spun. Am aflat adevărul despre trecutul dumneavoastră… despre accident. Mama a recunoscut până la urmă că și ea purta o parte din vină. Și nu numai atât… v-a luat și banii.
Radu și-a coborât privirea în tăcere.
— Nu am vrut niciodată să acuz pe nimeni. După ce a murit soția mea… am simțit că nimic nu mai avea importanță.
Am tăcut amândoi o vreme, lăsând cuvintele lui să se așeze între noi.
— Îmi pare atât de rău, am șoptit.
Radu m-a privit cu un zâmbet blând.
— Nu trebuie să vă cereți iertare. Nu a fost vina dumneavoastră.
— Știu, am spus, încuviințând. Totuși, vreau să fac tot ce pot pentru ca măcar o parte din nedreptate să fie reparată. Mama regretă ce a făcut. Vă va înapoia tot ce v-a luat atunci.
În restul serii am vorbit ore întregi.
De data aceasta nu ne mai prefăceam.
Nu mai era un joc, nici un rol și nici o minciună stabilită dinainte.
Era realitatea.
Iar când m-am întors acasă, târziu în noapte, am înțeles ceva ce nu mai puteam nega.
Mă îndrăgostisem de Radu.
Iar partea cea mai frumoasă era că și el simțea același lucru pentru mine.
Voi ce credeți despre această poveste? Spuneți-ne părerea voastră și nu uitați să o împărtășiți cu prietenii. Poate că le va aduce speranță, inspirație sau pur și simplu le va face ziua mai frumoasă.