— Fosta soacră vine în vizită… și nici nu știe că ne-am despărțit, oftează Ana. Și chiar acum vine aici.
Ana a lăsat telefonul deoparte și și-a aruncat o privire neliniștită către prietena ei.
— Glumești? se miră Gabriela. Aici, în această cameră?
— Exact asta e problema, mușcă Ana buza. Ea crede că încă suntem împreună. Spune că îi e dor de nepoți.
— De ce te mai agiți? Ce drept mai are acum? N-ai de ce să te temi.
— E ușor să spui. Tu nu o cunoști. E o femeie serioasă. Legăturile ei… nici nu-ți poți imagina! Va crede că am ascuns intenționat ceva. Și cine știe ce gânduri va avea. S-ar răzbuna.
— Dar voi nu ați mai vorbit deloc între timp? se miră Gabriela.
— Am fost certate. Ultima dată când a venit de la București, acum doi ani, ne-am certat.
— Din cauza lui Andrei?
— Nu doar, făcu Ana o mișcare cu mâna. Totul la un loc. Nu i-a plăcut nimic. Nici cum am primit-o, nici cum creștem copiii, nici cum… Într-un cuvânt, totul.
— Și?
— Și ce „și”? Ea a spus ce avea de spus, eu am răspuns. Cuvânt cu cuvânt, și s-a terminat cu faptul că a declarat că nu mai vrea să mă știe. A plecat. De atunci a vorbit doar cu Andrei.
— Și el?
— Ce și el? Doar că i-a convenit. Mai mult motiv să mă învinuiască pentru tot. A spus că, dacă nu respect mama lui, înseamnă că nici pe el nu-l iubesc. De-aia și probleme la serviciu. Și a dispărut. O săptămână nicio veste. Apoi a sunat, a spus că are altă femeie și că trebuie să ne despărțim.
— Deci Andrei nu i-a spus mamei despre divorț? medită Gabriela.
— Se pare că nu.
— Și nici nu i-a spus că ți-a luat jumătate din apartament. Și că acum locuiești cu doi copii, pisică și câine într-o garsonieră?
— Exact. Ea crede că totul e ca înainte. Spune că are treburi urgente în București și că va sta o săptămână la noi.
— Unde e „la voi”?
— Aici, arătă Ana împrejurul camerei.
S-a auzit soneria.
— E ea, șopti Ana. Ce facem? Cum explic?
— Spune adevărul.
— O să țipe iar. Mă tem. Poate să nu deschid?
— Dacă nu deschizi va fi și mai rău. Atunci sigur va bănuia ceva.
Soneria se repetă.
— Deschide, îți zise Gabriela ferm. Și nu te teme. Las-o să țipe. Tu nu ești vinovată. Sunt aici.
Ana deschise ușa.
— Bună ziua, doamna Maria, șopti ea încet.
— Ce atâta așteptare? întrebă amenințător doamna Maria, intrând cu două valize. Pe cine ascundeai?
— Nu ascundeam pe nimeni, răspunse Ana. Vorbeam cu o prietenă.
— Cu ce prietenă?
Gabriela ieși din hol.
— Bună ziua, spuse ea, înclinându-se. Sunt Gabriela. Prietena Anei.
Doamna Maria o privi disprețuitor.
— Andrei e la serviciu? întrebă ea pe Ana.
— Probabil, răspunse Ana.
— Cum „probabil”? Nu știi unde e soțul tău?
Ana ridică neputincioasă din umeri.
— Nu e soțul ei! spuse Gabriela provocator.
Doamna Maria se întoarse încet spre ea.
— Cum adică?
— Exact așa, răspunse Gabriela cu mândrie.
„Aș fi vrut să pot spune asta și soacrei mele,” se gândi Gabriela. Păcat că nu s-a întâmplat. Dar măcar aici pot să-mi iau revanșa.”
— Ana și fiul tău v-ați despărțit acum un an, continuă Gabriela cu un zâmbet ironic. Iar apartamentul luat împreună, trebuia împărțit. Andrei și-a vândut partea lui. Așa că Ana, cu doi copii, pisică și câine, a ajuns în garsonieră. Mai ai întrebări?
Doamna Maria o fixă pe Ana.
— E adevărat?
— Da, aprobat Ana. Ne-am despărțit toamna trecută.
— Nu despre asta vorbeam. Apartamentul l-a luat, nu?
— Da, pe drept, avea dreptul legal. Era apartament comun. În plus, acum are o soție nouă.
— Soție nouă? întrebă surprinsă doamna Maria.
— Andrei spune că ea așteaptă un copil. A cerut să nu insist cu pensia alimentară. A promis că va returna totul mai târziu. Se pare că are probleme la serviciu.
— Și tu ai crezut? chicoti Gabriela. Naivă. Andrei nu va returna nimic. Iar la serviciu e totul în regulă. Și copilul? Nu îl așteaptă. Iar soția e doar concubina. Și copilul e doar ca să te impresioneze.
— De ce nu mi-a spus de divorț? murmură doamna Maria gânditoare.
— Poate nu voia să te supere? spuse Ana timid.
— Poate, aprobat ea. Poate.
De fapt, Andrei tăcuse din motive egoiste.
„Să creadă că suntem împreună, se gândi el. Așa e mai avantajos. Mama o urăște pe Ana, dar adoră nepoții. Prin ei voi obține și apartamentul.”
O dată pe lună, sunând-o pe mama sa, Andrei se plângea că apartamentul e prea mic. Trimitea poze cu copii, știind cât îi e dor de ei. Spunea că totul e bine, dar că pentru fericire lipsește spațiul.
— Fiica mare merge curând la școală, oftează el, iar masa nici nu poate fi pusă. Am fi vrut să luăm ceva mai mare, dar nu avem bani. Salariul e mic, creditele nu se dau. Fetele chiar au scris Moșului rugându-l de apartament lângă metrou. Amuzant. Te întreabă des: „Cum e bunica?” Dar nu-ți face griji, mamă. Ne descurcăm. În cel mai rău caz, fiica va face lecțiile în bucătărie.
Andrei știa exact ce face. Era sigur că mama nu va rezista.
— Va găsi o soluție, gândi el. Va rezolva problema locuinței mele. Și ca să fie mai ușor pentru ea, îi voi sugera varianta asta.
— Desigur, continua el, am fi putut vinde vila ta din Snagov. Cu banii ăia să cumpărăm un apartament cu patru camere în București, lângă metrou, la Grădina Botanică. Am verificat prețurile: suficient. Atunci fiecare fată ar avea camera ei. Dar nu insist, mamă. Iubești atât de mult vila ta…
Și iată că acum, venind de la București, doamna Maria află adevărul.
— Înțeles, spuse ea. Iar copiii unde sunt?
— La grădiniță.
— Unde lucrezi?
— De acasă.
— Iar vecinii?
— O femeie singură. Bună. Nici nu deranjează că avem pisică și câine. Și ea s-a despărțit recent. Acum la serviciu.
— Bună, spui? chicoti doamna Maria. Bine, bine. Merg să plec.
Ieși pe ușă.
— Parcă a trecut, oftează Ana ușurată, închizând ușa. Se temea că va țipa.
Au trecut două luni.
— Mama, salut. Ce mai faci? Totul bine? Mă bucur pentru tine. Iar noi? gândi el. Ca de obicei, patru în apartament mic. Apropo, îți mai amintești de ideea cu vila? Poate chiar s-o vindem?
— Cum adică „nu există vilă”? Mamă! Cum nu există? Arde? Nu? Slavă Domnului. Și atunci? Ai vândut deja? Banii i-ai cheltuit? Pe ce? Ai cumpărat apartament? Cu patru camere? Pentru cine? Copii? Care copii? Ai mei? Sunt mici! Cum ai putut? De ce ai făcut asta?
— De ce nu m-ai consultat? Da, am cerut. Da, am spus că fetele au nevoie de camere. Dar puteai să mă suni! Să cumperi pe numele meu, nu pe al lor. Nu ai sunat pentru că nu eram acasă când ai venit? Dar când ai venit? Aha… Iar apartamentul? Lângă metrou, la Alexandriei? Mamă, simt cum mi se întunecă în ochi… Gata, trece. Din emoții. Mulțumesc mult.
A doua zi, Andrei vine la Ana în apartamentul nou.
Douăzeci de minute rătăcește tăcut prin camere, inspectând totul.
— Totul putea fi al meu, clocotea el. Dacă nu era Ana cea vicleană. Cum a intrat încrederea mea în ea? Bine, încă nu e sfârșitul. Mă căsătoresc din nou cu ea și apoi o dau afară. Să stea în camera ei.
— Acum, Ana, e important, spuse el, după tot ce s-a întâmplat trebuie să fim împreună. Văd că mama te-a iertat. Altfel nu ar fi cumpărat acest apartament.
— Ea l-a cumpărat nu pentru noi.
— Cum adică nu pentru noi? Pentru cine?
— Pentru copiii noștri.
— E același lucru. Și trebuie să devii soția mea.
— Trebuie?
Andrei o privi strict.
— Parcă nu ai înțeles, spuse el. Nu întreb. Doar constat. Poimâine, la 10:00, la oficiul stării civile. Lampa din dreapta. Îți amintești?
— Îmi amintesc. Nu se uită ușor.
— Și să nu întârzii. Știi cât de mult urăsc asta.
— Nu întârzii, răspunse Ana.
Desigur, poimâine nu a venit. Andrei se enervează. Sună. Ana spune că a uitat. Amânat pentru a doua zi. Dar nici a doua zi nu apare.
— Cum așa, Ana? țipa el la telefon. Din nou?
— Iartă-mă, răspunse ea. Din nou am uitat.
Se amână pentru săptămâna următoare. Și iar Ana nu apare. Dar Andrei nu renunță.
Au trecut șase luni și el încă speră. Se stabilesc noi date și se amână mereu. De fiecare dată el vine la lampă la timp.
Angajații de la oficiul stării civile șoptesc uimiți:
— Iată iubirea! În ploaie și zăpadă stă aici. Vă amintiți de furtună? Copacii cădeau, iar el era aici! Să punem monument când nu va mai veni. Simbol al loialității masculine!