— Desigur, continua el, am fi putut vinde vila ta din Snagov. Cu banii ăia să cumpărăm un apartament cu patru camere în București, lângă metrou, la Grădina Botanică. Am verificat prețurile: suficient. Atunci fiecare fată ar avea camera ei. Dar nu insist, mamă. Iubești atât de mult vila ta…
Și iată că acum, venind de la București, doamna Maria află adevărul.
— Înțeles, spuse ea. Iar copiii unde sunt?
— La grădiniță.
— Unde lucrezi?
— De acasă.
— Iar vecinii?
— O femeie singură. Bună. Nici nu deranjează că avem pisică și câine. Și ea s-a despărțit recent. Acum la serviciu.
— Bună, spui? chicoti doamna Maria. Bine, bine. Merg să plec.
Ieși pe ușă.
— Parcă a trecut, oftează Ana ușurată, închizând ușa. Se temea că va țipa.
Au trecut două luni.
— Mama, salut. Ce mai faci? Totul bine? Mă bucur pentru tine. Iar noi? gândi el. Ca de obicei, patru în apartament mic. Apropo, îți mai amintești de ideea cu vila? Poate chiar s-o vindem?
— Cum adică „nu există vilă”? Mamă! Cum nu există? Arde? Nu? Slavă Domnului. Și atunci? Ai vândut deja? Banii i-ai cheltuit? Pe ce? Ai cumpărat apartament? Cu patru camere? Pentru cine? Copii? Care copii? Ai mei? Sunt mici! Cum ai putut? De ce ai făcut asta?
— De ce nu m-ai consultat? Da, am cerut. Da, am spus că fetele au nevoie de camere. Dar puteai să mă suni! Să cumperi pe numele meu, nu pe al lor. Nu ai sunat pentru că nu eram acasă când ai venit? Dar când ai venit? Aha… Iar apartamentul? Lângă metrou, la Alexandriei? Mamă, simt cum mi se întunecă în ochi… Gata, trece. Din emoții. Mulțumesc mult.
A doua zi, Andrei vine la Ana în apartamentul nou.
Douăzeci de minute rătăcește tăcut prin camere, inspectând totul.
— Totul putea fi al meu, clocotea el. Dacă nu era Ana cea vicleană. Cum a intrat încrederea mea în ea? Bine, încă nu e sfârșitul. Mă căsătoresc din nou cu ea și apoi o dau afară. Să stea în camera ei.
— Acum, Ana, e important, spuse el, după tot ce s-a întâmplat trebuie să fim împreună. Văd că mama te-a iertat. Altfel nu ar fi cumpărat acest apartament.
— Ea l-a cumpărat nu pentru noi.
— Cum adică nu pentru noi? Pentru cine?
— Pentru copiii noștri.
— E același lucru. Și trebuie să devii soția mea.
— Trebuie?
Andrei o privi strict.
— Parcă nu ai înțeles, spuse el. Nu întreb. Doar constat. Poimâine, la 10:00, la oficiul stării civile. Lampa din dreapta. Îți amintești?
— Îmi amintesc. Nu se uită ușor.
— Și să nu întârzii. Știi cât de mult urăsc asta.
— Nu întârzii, răspunse Ana.
Desigur, poimâine nu a venit. Andrei se enervează. Sună. Ana spune că a uitat. Amânat pentru a doua zi. Dar nici a doua zi nu apare.
— Cum așa, Ana? țipa el la telefon. Din nou?
— Iartă-mă, răspunse ea. Din nou am uitat.
Se amână pentru săptămâna următoare. Și iar Ana nu apare. Dar Andrei nu renunță.
Au trecut șase luni și el încă speră. Se stabilesc noi date și se amână mereu. De fiecare dată el vine la lampă la timp.
Angajații de la oficiul stării civile șoptesc uimiți:
— Iată iubirea! În ploaie și zăpadă stă aici. Vă amintiți de furtună? Copacii cădeau, iar el era aici! Să punem monument când nu va mai veni. Simbol al loialității masculine!